Ce a mai rămas din spiritul olimpic?

Zilele acestea s-a desfăşurat la Rio de Janeiro, în Brazilia, una din cele mai controversate ediţii postbelice ale Jocurilor Olimpice. Iar controversele acoperă mai multe planuri. Primul este chiar maniera în care sunt alese oraşele care urmează să găzduiască cea mai importantă competiţie sportivă mondială. De altfel, tot din acest punct a pornit şi imensul scandal care a zguduit Federaţia Internaţională de Fotbal. E greu să nu ai suspiciuni majore atunci când, dând peste cap tot calendarul competiţional şi programând meciuri de fotbal într-un mediu absolut impropriu, în zona Golfului, alegi să dai Qatarului dreptul de a organiza CM de Fotbal din 2022. În cazul brazilienilor toată lumea se întreba la un moment dat cu emoţie dacă arenele şi toate celelalte facilităţi olimpice vor fi gata înaintea începerii competiţiei. Iar criza politică majoră din ţară, între timp preşedinta Dilma Rouseff a fost suspendată din funcţie, nu a făcut decât să amplifice incertitudinile. Până la urmă, cu chiu cu vai, lucrările s-au terminat la timp cu preţul unor improvizaţii şi a unor execuţii precare din punctul de vedere al calităţii. Plus multe întrebări privind poluarea severă în zone în care se desfăşoară competiţii sportive pe apă. Într-un oraş în care violenţa de stradă atinge cote uriaşe, brazilienii au fost nevoiţi să mobilizeze o întreagă armată, 85 de mii de oameni, pentru a asigura securitatea Jocurilor Olimpice. Cu toate acestea ministrul sportului din Portugalia a fost totuşi ameninţat cu cuţitul şi răpit pentru scurtă vreme.

Dar dacă astfel de lucruri nu sunt chiar singulare, au fost probleme şi în cazul Olimpiadei de la Atena din 2004, scandalul de doping din acest an este fără precedent. Aşa s-a ajuns ca întregii echipe de atletism a Federaţiei Ruse să i se interzică participarea la Olimpiadă. Şi lucrurile puteau arată şi mai rău pentru Moscova, dacă şi alte federaţii sportive ar fi fost la fel de intransigente. Sigur, ruşii s-au grăbit să spună că la mijloc sunt jocuri politice, însă există destule dovezi solide care justifică decizia de suspendare. Ceea ce diferenţiază acest caz de alte cazuri de dopaj, care au dus la destule suspendări şi retrageri de medalii (unele, la haltere, chiar foarte recente) este faptul că de data aceasta nu e vorba de o iniţiativă individuală, ci de un întreg sistem de fraudă pus la punct de instituţii ale statului, inclusiv serviciile secrete. Ceea ce ne readuce în minte reţeta est-germană, practicată înainte de 1989, care a dus nu doar la o fraudă sportivă de proporţii uriaşe, dar care a schimonosit fizic generaţii întregi de sportivi din partea comunistă a Germaniei.

Ajungem astfel la o întrebare de fond: ce a mai rămas din spiritul olimpic, atât de des invocat în discursurile oficiale şi ilustrat atât de frumos de "Chariots of Fire", un fim minunat, un film de Oscar, cu muzica lui Vangelis pe fundal. Răspunsul descurajant, dar corect este: mai nimic. Şi nu e vorba doar de scandalul de dopaj rusesc, ci de maniera în care este abordată competiţia de o serie întreagă de ţări, pentru care Olimpiada a devenit doar un prilej de propaganda. Ceea ce a făcut Rusia e doar una dintre formule. Iată, în China s-a pus pe picioare o întreagă maşinărie de stat de produs sportivi de performanţă pe bandă rulantă. Pentru Beijing olimpiadele nu sunt nimic altceva decât încă un teren de joc pentru confruntarea geopolitică cu Vestul, în special cu Statele Unite. Pe de altă parte, au luat amploare tot felul de alte formule de "fraudare legalizată" a competiţiei, precum importul de sportivi de performanţă, prin "naturalizare artificială". Vedem, de pildă, cum alergători de fond şi semifond kenieni şi etiopieni aterizează în curtea unor federaţii naţionale, concurând pentru noile ţări de adopţie. Şi nu e vorba doar de cazuri izolate, ci de o întragă pleiadă de sportivi. În unele cazuri s-a ajuns la situaţii aberante: Qatarul şi-a "cumpărat" practic o întreagă naţională de handbal în care alături de sârbi, croaţi, spanioli, cubanezi abia dacă există doi-trei localnici. Aşa a ajuns o ţară în care nu cu mult timp în urmă nu prea ştia nimeni cum se joacă handbalul să devină o adevărată forţă mondială în domeniu. Vedem astfel cum calculele politice, disputele ideologice şi pasiunile naţionale se amestecă într-un creuzet care tinde să afecteze tot mai serios imaginea Olimpiadei de competiţie sportivă mondială de referinţă.

Sigur, multe dintre disputele sportive în sine la care am asistat în aceste zile la Rio sunt interesante, chiar pasionante. Mai ales în atletism şi nataţie, două dintre categoriile sportive vedetă ale tuturor olimpiadelor. Însă dincolo de asta, ideea de fair play, în sens larg, pe arenele sportive şi în afara acestora, e cvasiinexistentă. O dovadă e interesul în scădere accelerată pentru organizarea olimpiadelor, văzute nu cu mult timp în urmă drept evenimente de mare prestigiu pentru ţările gazdă. De pildă, mai multe oraşe au renunţat la intenţia iniţială de a intra în competiţia pentru organizarea olimpiadei de iarnă din 2022. A rămas până la urmă să o facă Beijingul, o formulă la care puţini s-ar fi gândit având în vedere faptul că oraşul nu are nici un fel de tradiţii din perspectiva sporturilor de iarnă. Anul acesta, lucru fără precedent, brazilienii au azvârlit cu pietre asupra simbolicei ştafete a torţei olimpice. Un mesaj greu de eludat. Pierre de Coubertin, fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, a dorit ca acestea să devină un prilej periodic de celebrare a spiritului de armonie universală. Istoria l-a contrazis imediat, cel mai flagrant exemplu fiind olimpiada de la Berlin, din perioada interbelică. Însă chiar astăzi, în mod paradoxal, ceea ce ţine în viaţă Jocurile Olimpice nu este nici pe departe spiritul olimpic, ci, aşa după cum notează Foreign Policy, instinctul fundamental global pentru tribalism devint tot mai prevalent şi în spaţiul politic.