Ce preţ are demnitatea?

Ca urmaş al lat. dignitas, cuvântul demnitate reflectă atât stima de care se bucură o persoană în ochii celorlalţi, cât şi funcţia de rang înalt pe care cineva o ocupă în virtutea unui capital de încredere. Ca reper caracterologic, demnitatea se înrudeşte cu onoarea. Ca dregătorie, demnitatea este proba care arată ce hram poartă ocupantul ei, adică demnitarul. În teorie, ecuaţia meritocratică a democraţiei e simplă: responsabilităţile publice pot fi ocupate de oameni de caracter, de persoane oneste, care inspiră încredere. În practică, se ştie, ecuaţia nu a dat rezultatele scontate. Fiecare dintre noi poate constata – parcă prea adesea – că unii dintre demnitarii români sunt indivizi lipsiţi de demnitate, dar nu şi de îndrăzneala de a pretinde să fie trataţi cu aleasă consideraţie şi profund respect. E ca şi cum un răufăcător ar pretinde să i se prezinte omagii pentru ceea ce a făcut. Impresia creată de contemplarea unor asemenea portrete vii, dezvelite aproape zilnic la ceas de telejurnal, este că demnitatea pare o specie ameninţată cu dispariţia, iar onestitatea, o iluzie supraevaluată. Din acest curent negativ de opinie pare să se fi născut şi înţelesul unui termen peiorativ, demnităţuri, adică dregătorii ocupate de persoane cu demnitatea pătată sau făcută ferfeniţă. Iată, în rezumat, un contrast tulburător: am vrea ca în rangurile înalte să ajungă oameni demni şi cinstiţi, dar trăim cu senzaţia neplăcută că sferele puterii au încăput pe mâinile unor gangsteri.

Ne aşteptăm ca demnitarii noştri să fie responsabili, oameni de cuvânt, persoane vrednice de stimă, însă, ca prin farmec, din urne tot răsar fiinţe malefice, hrăpăreţe şi mincinoase sau bandiţi puşi pe jumuleală şi căpătuială. Ne aşteptăm la feţi-frumoşi cu vorbe şi purtări alese şi ne trezim ca spectatori ai unui film cu spoliatori cinici şi fără scrupule. În ce punct al proiecţiei intervine, vorba domnului ministru Pop, eroarea care nu-i greşeală? Vă mulţumesc anticipat pentru ceea ce am avut de spus şi vă invit să lecturaţi rândurile de mai jos.

Dintr-un recent studiu de etnopsihologie, Psihologia poporului român (Polirom, 2015), realizat Daniel David, unul din cei mai cunoscuţi psihologi români contemporani, aflăm, printre altele, că suntem gregari şi cu o labilitate emoţională mai accentuată decât a altor popoare. Totodată, suntem oameni mai degrabă închişi – morocănoşi e cuvântul potrivit – ceea ce ne face mai puţin agreabili decât ne place să credem că suntem. În plus, nu suntem nici prea conştiincioşi.

Să plăsmuim cu aceste date portretul unui personaj. Această fiinţă imaginară şi-a pierdut demnitatea şi pofta de a trăi. Duse sunt pe apa sâmbetei bucuriile vieţii, mulţumirea de a face bine ceea ce faci şi încrederea în sine şi în cei din jur! În locul acestora au răsărit ostilitatea, cinismul, mizantropia şi nesimţirea. Acolo unde ar fi trebuit să înflorească respectul, seninătatea şi bunătatea au rodit buruienile numite nesiguranţă, frică şi ură. Vorba de duh favorită a acestui personaj ursuz şi suspicios este Hoţul neprins, negustor cinstit, iar relaţiile sale interpersonale sunt grevate de o neîncredere funciară în oameni. Nimeni şi nimic nu-l poate convinge pe eroul nostru complexat şi bântuit de gânduri negre că binele şi speranţa încă nu au părăsit planeta. Ar fi cumplit de trist să trăim zilnic în pielea acestei fiinţe de hârtie! Totuşi acesta este profilul caracteristic multor compatrioţi. În realitatea sumbră a personajului pe care l-am schiţat, demnitatea este, în mod evident, o fantasmă, un gând purtat ca o barcă rătăcită de furia descătuşată a unei furtuni pe mare. La ce bun să construieşti dacă vin alţii şi dărâmă ceea ce tu ai făcut cu trudă? Pentru ce să ai încredere în ceilalţi, ştiind că prietenii te pârlesc mai aprig decât duşmanii? Mai are rost să fii bun şi cinstit când vezi că alţii ajung mult mai departe cu necinstea?

Pe post de răspuns la astfel de întrebări, Daniel David oferă o interpretare demnă de interes. Actualul portret etnopsihologic al românilor este produsul mecanismelor de apărare şi de supravieţuire adoptate în trecut de înaintaşi. Lipsa de perseverenţă, neîncrederea, reticenţa de a coopera, egoismul, spiritul de turmă, indisciplina, aversiunea faţă de autorităţi sau încăpăţânarea lipsită de sens sunt tot atâtea faţete ale educaţiei cu care plecăm de acasă în lumea cea mare. Se împlineşte astfel o vorbă biblică: părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii.

Dacă ar fi să adunăm într-un soi de concluzie firele deja deşirate, ar trebui să rămânem cu cel puţin două aţe mai uşor de prins între ele. În primul rând, se cuvine menţionat faptul că unele din personajele negative care ajung să ne conducă sunt – ce ironie a democraţiei! – alese tocmai pentru că întruchipează unele din tuşele pregnante ale portretului etnopsihologic. Ne conduc hoţii fiindcă mulţi dintre noi îşi închipuie că a fi hoţ e de bine. „Nu-i aşa că aţi accepta să staţi niţel la puşcărie (un an sau doi) dacă aţi şti că vă rămân câteva milioane de dolari furaţi din banii statului?”, aceasta e întrebarea care circulă, aparent în glumă, pe reţelele de socializare, de când au început să fie eliberaţi condiţionat unii dintre artizanii marii corupţii. Mai potrivită îmi pare o altă provocare: aşa-i că oamenii de onoare nu-şi pun o asemenea întrebare? Zicem că ne conduc mafioţii (cuvânt des folosit ca sinonim pentru politicieni) care dispreţuiesc legea şi bunul-simţ fiindcă tiparul gangsterului cu guler alb e decupat din profilul mai amplu, de tip etnopsihologic. Între Toma Alimoş şi vrednici apărători ai democraţiei precum dl. Călin Popescu Tăriceanu deosebirile nu sunt de fond, ci de frază, de cal-putere şi de costum. În al doilea rând, merită surprins faptul nu ne-am pierdut speranţa. Aidoma tâlharului de pe cruce, mai există şi români care cred în ceasul al doisprezecelea al mântuirii, adică în clipa în care demnitatea va fi pusă în drepturile ei fireşti. Şi dacă ei vor mânca din această aguridă, copiilor lor li se vor strepezi dinţii.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi