Ce se vede?

Mi s-a reproşat adesea, amical, dar implicit şi pe fond, că scriu prea des, în această pagină, despre mine. Reproş perfect îndreptăţit, îmi dau seama. Şi, la drept vorbind, vizând un aspect total antipatic. Aşa că, azi, voi încerca să evit orice amprentă subiectivă prea accentuată. Nu se poate scrie decolorat, inodor, incolor. Nici proştilor nu le iese. Dar se poate scrie păstrând o distanţă aseptică, igienică faţă de realitate; se poate scrie dezinfectându-ţi permanent retina şi nelăsând exteriorul să-ţi invadeze interiorul. Invers cred că e mai greu, deşi merită încercat. Se poate scrie uitând că orice se întâmplă în lumea fenomenală se înscrie într-o logică poate neexplicită, dar nu imposibil de citit în pliurile livreşti ale realităţii. Realitatea are o poetică a sa, cunoscătorii o ştiu. Dar azi mi-am propus să ignor tiparele. Să uit ce ştiu. Să nu mai văd pădurea, ci doar copacii. Copacii sunt foarte frumoşi, la urma urmelor. E posibilă privirea neutră, pasivă, leneşă, care să excludă şi interpretarea lumii?

Ce se vede?E titlul unei cărţi din 1979 a lui Radu Petrescu. Michel Tournier a publicat o carte pe care a intitulat-o, manifest, Jurnal extim. Opus, adicătelea, lui intim. Deşi caută de regulă să desluşească iţele încâlcite ale lumii dinăuntru, scriitorii au uneori curiozitatea să se uite şi doar afară. Merită încercat.

Deschid ochii. Mâna coboară reflex către telefon: 6:38. Lumină frumoasă, ca mierea, strecurată prin perdea. (Deja ceva e în plus…) Deschid Omul fără însuşiri al lui Musil şi îmi continui relectura de unde am lăsat-o azi-noapte. Lucrurile se leagă. Din când în când, mă trezesc că lâncezesc de minute bune pe aceeaşi pagină şi că gândurile îmi fug aiurea. Mă încăpăţânez să le păstrez afară, deşi sunt obligat să le ascult foşnetul; devin conştient de tic-tacul din creier şi asta nu-mi place. Zgomotul acesta de fond e agasant, mai ales când am eu planurile mele de abandon în cele superficiale. Azi facem pluta… Ne robim simţurilor şi le acordăm încredere exclusivă. Realitatea este, aşa cum cred oamenii liniştiţi, doar ceea ce se vede. Oglinda şifonierului, în care mă enervează să mă zăresc dimineaţa. Mi se pare indecent. Oglinzile sunt, toate, indecente. Reiau, disciplinat, lectura. Kakanianul de rând, sastisit de atâta artă, blazat de atâta tihnă, încearcă să-şi coloreze viaţa traducându-şi-o în figuri de stil. E amuzant, deci transcriu: „După toate aparenţele, zăpada îi este neplăcută în anumite împrejurări, astfel că o compară cu sânii strălucitori ai femeii, şi îndată ce sânii soţiei sale încep să-l plictisească, el îi compară cu zăpada scânteietoare.” Curm citatul. Superficial mod de a estetiza realitatea! Nu ne place! Putem mai mult, bine că nu trăim în Kakania… Deşi ne poate destinde, la ceasul acesta matinal. Degeaba, mă surprind luând-o iar pe arătură cu gândurile şi mă trezesc cu un zâmbet nostalgic şi tâmpiţel lăţit peste figură. Parcă nu sunt eu. Evit oglinda. Nu analizez. Azi m-am decis să rămân pe afară. Nu mai fugim de exterior. Fugim de interior. Ne mulţumim cu ce se vede.

Şi ce se vede? Mai târziu decât de obicei, de vreme ce am avut răgaz să-mi port gândurile pe toate coclaurile şi să citesc vreo 50 de pagini din Musil, dă buzna peste mine fiu-miu, care mă anunţă, victorios şi puţin impacientat, că vrea să facă pişu. Îl duc la baie, îi iau între degete puţulica de care e atât de interesat de la o vreme şi i-o ghidez cu tandreţe. Nimerim ţinta. În vremea asta, el se uită peste cap la mine şi-mi declară că mă iubeşte mult, mult de tot. Cobor la bucătărie. Pun ibricul pe aragaz, scot un chibrit, scapăr, aprind ochiul, două căni de apă, două linguriţe de zahăr, aştept să fiarbă, patru linguriţe cu vârf de cafea; amestec şi mă bucur de mirosul domestic şi liniştitor. Nu-l interiorizez.

Micul dejun. Mă hrănesc, nu mănânc, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori.

Ies în curte. Ud muşcatele atârnate de acoperişul terasei. Ele replică prompt, ţârâind de la înălţime în acelaşi ritm cu al copchilului mai devreme; se abţin însă şi nu-mi fac declaraţii. Oricum, nu le-aş fi crezut.

Sună telefonul. E curierul, care trebuie să-mi aducă romanul lui Robero Bolaño, Detectivii sălbatici. Abia aştept să-l înfulec, mi-a vorbit entuziasmat despre el Radu Vancu, şi eu am încredere în entuziasmul lui. Dar, ca să îmi curme un pic nerăbdarea, curierul mă întreabă: „Cum se ajunge pe strada asta, Marian Preda?” Îi explic, nu-l corectez… Doar azi trebuie să las lucrurile să se întâmple, să dea buzna aşa cum vor ele peste mine.

Mă hotărăsc să ies puţin în oraş. Urc în maşină, sucesc cheia în contact şi e tot linişte. Mi-a murit bateria. Mă consolez rapid. Sunt lucruri mai grave decât ăsta. Am bicicletă.

Aş putea continua aşa la nesfârşit. Nu ştiu cu ce scop şi nu ştiu pe cine ar putea interesa. Nici pe mine nu mă prea interesează. Asta e ce se vede. Eu nu intervin.

Am, apuc să conchid nealertat, o viaţă destul de placidă; confortabilă în mediocritatea ei blândă. Sau cel puţin asta e ce se vede.

P.S. Între timp, după ce am scris articolul de faţă, am dat o raită pe străzile Iaşului. Zi frumoasă, nu toridă, de vară. Trebuie să îmi înving scepticismul şi să admit că, uneori, ce se vedepoate fi aproape la fel de incitant precum ceea ce nu se vede. Depinde de cine vede.