Cel Nevăzut

Trecuse mai bine de trei sferturi de oră şi Salvarea nu sosise încă. „În sfârşit, am auzit venind de undeva din balcon glasul Cristinei, au sosit.” Mi-am tamponat fruntea cu prosopul, încercând să opresc sângerarea, şi m-am ridicat în capul oaselor. Uşa de la intrare scârţi şi în scurt timp o doctoriţă destul de tânără, bruneţică, îmbrăcată într-o geacă de fâş portocalie, îşi făcu apariţia în cameră. Doctoriţa aruncă spre mine o privire ironică, rece, îndepărtată. Eram un pacient ca oricare altul. Dacă în locul meu ar fi fost o bucată de lemn, ar fi tratat-o cu aceeaşi sârguinţă.

Ceea ce trăisem, ceea ce trăiam, îmi părea o scenă desprinsă dintr-un coşmar. Poate nu întâmplător cu o seară înainte avusesem un vis tulbure, într-un fel, premonitoriu. Se făcea că voiam să ies din casă, dar nu mai nimeream uşa de la intrare. Pereţii albi, strălucitori ai holului se multiplicaseră. Aparent, păreau duri, reci, dar în momentul în care te apropiai de ei, simţiai că emană o căldură aproape umană. Pipăindu-i, am fost surprins să constat că tencuiala lor elastică avea consistenţa cărnii. Am început să rătăcesc, îmbrăcând mereu alte haine, pe holul imens, ce se bifurca la fiecare pas, căutând un fir logic în acest labirint neaşteptat, care să mă scoată la lumină. Aveam impresia că rătăceam, asemenea lui Iona, într-un trup străin, somnambul, care la rându-i se adăpostise într-un alt trup, imens monstruos, ce naviga în apele primordiale ale unui ocean nenăscut, existent doar ca posibilitate. Şi că la rându-i oceanul fusese înghiţit de un ocean şi mai monstruos.

În timp ce orbecăim prin labirintul molatic, aerul pe care-l respiram devenea din ce în ce mai vâscos. Simţeam că încep să mă sufoc. Ar fi trebuit să am bronhii, asemenea peştilor sau amfibiilor, ca să pot vieţui într-un astfel de mediu. Teama începuse să pună stăpânire pe simţurile mele. Împleticindu-mă, am început să mă rog la Dumnezeu să mă salveze. Rugându-mă, mi-am amintit de cuvintele Profetului lui Gibran: „Cel Nevăzut nu aude cuvintele voastre, afară doar dacă el însuşi le pronunţă, prin buzele voastre…”. Atunci am păcătuit, întrebându-mă: „De ce Dumnezeu nu se ascultă decât pe sine însuşi?" Şi tot atunci am căzut pradă unui alt gând: „Cel Nevăzut nu ne aude nici atunci când durerea, când disperarea transformă cuvintele noastre în carne sângerândă. Nu cumva Atotputernicul îşi hrăneşte sufletul neprihănit cu suferinţa noastră?”.

Orbecăind prin bezna albă, continuam să pipăi cu buricele degetelor pereţii concavi: erau din ce în ce mai moi, mai lascivi. Undeva, în faţă, probabil aproape de ieşire, se auzeau nişte gemete. Am căutat să merg în acea direcţie. După câţiva paşi, spre surprinderea mea, întredeschizând ochii, m-am trezit că stau în faţa uşii pe care o căutam cu atâta disperare. I-am mulţumit, în gând, celui Atoputernic, pe care-l hulisem cu câteva clipe înainte, că s-a îndurat de ruga mea şi mi-a călăuzit paşii spre lumină. Lumina însă nu se întrezărea. Atunci am auzit un glas molcom rostogolindu-se din depărtări nebănuite: „Lumina e credinţa din suflet care te călăuzeşte în viaţă şi dincolo de ea…”. Am aruncat o privire în jur: sprijinite de uşă se aflau două cârje, roase de atâta umblat. Cârjele îmi păreau a fi cunoscute. „Oare pe unde mai hălăduieşte prietenul meu, Ghibeon? m-am întrebat. Nu cumva sufletul lui are nevoie de ajutor?!”

Realitatea se amesteca însă cu visul şi curând din toată scena, pe care o rememoram, rămăseseră doar cârjele… Nu am stat prea mult pe gânduri, ci sprijinindu-mă în ele, am apăsat pe clanţă şi am ieşit. Coboram treptele unei scări foarte largi, m-am trezit într-o piaţă publică. În mijlocul ei, trona statuia de bronz a celui Nevăzut. În jurul ei, stătea îngrămădită o mulţime de oameni, în zdrenţe. Cu fălcile încleştate, fierbând de mânie, mulţimea se năpusti asupra mea. Am ridicat cârjele, cu gândul să mă apar şi am văzut că ele se transformaseră în două cruci strălucitoare de lumină.

 Acesta a fost visul. Mi-am întrebat soţia despre semnificaţia lui. Ce simbolizau cele două cârje preschimbate în cruci luminoase? Dar labirintul de carne? Prin trupul cui obecăisem în somn? M-a privit cu un zîmbet vesel: „Vei fi ajutat să ajungi la liman. Cele două cârje simbolizează un sprijin, material sau poate sufletesc. Vei trece printr-o cumpănă, dar totul se va sfârşi cu bine. Roagă-te lui Dumnezeu…” M-am rugat, dar nu din tot sufletul. Versetele lui Gibran îmi sădiseră îndoiala în suflet: „Rugăciunea ce-i oare dacă nu expansiunea firii voastre în eterul mereu trăitor?” "Ce înseamnă eterul meu trăitor? Şi ce nevoie are acest eter de rugăciunea noastră? De ce buzele noastre trebuie să fie buzele lui, ca să ne poată auzi?” mă întrebam. Şi unde se află acest eter mereu trăitor? Nu ştiu de ce, conştiinţa mea îl asocia cu o gaură neagră gravitând undeva într-un spaţiu aflat la mii şi mii de ani lumină de noi. În memorie îmi veneau fragmente dintr-un articol ştiinţific pe care-l citisem cu câteva zile înainte de criză. Era vorba de recentele descoperiri ale unor astronomi din Los Angeles, care după ani de muncă asiduă, reuşiseră să stabilească parametri unui astfel de "obiect cosmic”. Ei au dedus că masa unei găuri negre (pe care au botezat-o Esmeralda) e echivalentă cu masa a 2,6 milioane de sori. Aceiaşi savanţi au stabilit şi dimensiunile Esmerladei: diametrul său nu depăşeşte 0,5 m. Ei au stabilit, de asemenea, că pe măsură ce greutatea găurii creşte, volumul ei scade. Unii au avansat chiar ipoteza atingerii diametrului 0. Punctul acesta ar putea fi atins, conform noii teorii, în momentul în care Esmeralda sau o altă gaură neagră ar reuşi să atragă în orbita ei 99,99% din masa universului. Viteza de rotaţie a gărurii negre în jurul axei sale este de 11 minute. În cazul atingerii diametrului 0, mişcarea va încremeni. Greutatea fiecărei particule infime ce compun masa Esmeraldei va atinge masa sistemului solar. Din cauza imensei forţe gravitaţionale, particolele mai mici vor fi înghiţite de cele mari, care pe măsură ce vor creşte în greutate, vor scădea în dimensiune. Se va ajunge la un moment dat când din toată magma va rămâne o singură particulă, care se va înghiţi pe ea însăşi. Atunci vidul exterior va fi identic cu vidul interior. Astronomii nu au stabilit încă natura şi legile care guvernează această „halucinaţie” cosmică. Dacă eterul mereu trăitor spre care se îndreaptă rugăciunile noastre e o gaură neagră? m-am întrebat. Nu cumva în ea e depozitată toată suferinţa omenirii? Ce corespondenţă tainică există între celulele organismului nostru şi infinitizimalele particule de o greutate inimaginabilă ce populează Esmeralda… Nu cumva acolo se află purgatoriul, iar coşmarele pe care le avem sunt determinate de mişcarea sufletelor ce-şi ispăşesc păcatele? Dacă materia e iadul, atunci ce poate reprezenta vidul ce o înconjoară, raiul promis şi niciodată atins? Lângă Dumnezeu dispare orice mişcare. În interiorul lui nu există decât repaos absolut. Cel Atotputernic îşi este suficient sieşi. Materia din jur şi mişcarea sunt doar un simplu surogat al măreţiei sale. Nimicul (Universul, creat şi increat) se multiplică prin şi cu propriul său trup: o suprafaţă imaterială din care se nasc întunericul şi moartea. Pe această suprafaţă, orice închipuire devine realitate, iar lucrurile "imposibile” devin, în contact cu vidul, "posibile”. Ele cresc din neant, în momentul în care imateralul capătă toate atributele materialului, atunci "posibilul” devine, la rândul său, "imposibil”. Vidată de acţiune (de absenţa mişcării), utopia eului suprem se manifestă în diferite ipostaze. Câteodată ea se împrăştie într-o puzderie de alte eu-ri (suflete?). Alteori ia forma unei cărţi sfinte, ale cărei cuvinte sunt alcătuite din carne şi sânge. Literele ei fumegă ca nişte matriţe încinse în universul increat, dând naştere la sensuri şi fiinţe, înlăuntrul cărora iau naştere noi lumi şi noi concepte. Fiinţă hibridă, pe jumătate carne, pe jumătate text, Creatorul se multiplică şi se divide continuu… Gaura Neagră, m-am întrebat, e doar un obiect? Nu cumva e universul cuprins de-o criză depresivă? Nu se pierde nici o particulă din tot ce ne animă. Fiecare gând, fiecare trăire e  captată de Esmerlada… Visam? Visam că sufăr? Sufeream?

Visul trecuse de mult şi acum venise ziua ispăşirii. Stăteam pe marginea patului, căutând să-mi amintesc toate amănuntele şi prin intermediul lor să descifrez visul pe care-l trăiam în realitate. Doctoriţa în geacă portocalie, consultându-mă, continua să mă privească cu aceeaşi suspiciune. În faţa ei, eram, într-adevăr, o bucată de lemn însufleţită. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist