Caută 
1 MIN
Dacă întâlnirea sa cu „acea cu râs frumos” nu s-ar fi produs nedrept de grăbit, poetul Cezar Ivănescu(născut la Bârlad: 6 august 1941) ar fi urmat să împlinească mâine 75 de ani.
Motiv pentru care, cu gândul la el şi la Mihai Ursachi, venit pe lume în acelaşi an, îmi zic că, la Iaşi cel puţin, 2016 e un An al poeţilor, cum este şi unul al marii Istorii… călinesciene (apărută tot în 1941 şi scrisă la Iaşi). Cetatea noastră universitară, a literelor şi artelor, mai larg: a culturii, nu poate, nu are dreptul să lase să treacă oricum astfel de pagini din calendarul unei memorii supraindividuale, liant peste timp.
Poate că cel dintâi lucru de făcut în ce-l priveşte pe poetul „Baaadului” ar fi tocmai scoaterea lecturii poemelor sale de sub mult prea acaparatoarea „etichetă” a obsesiei thanatice, din perspectiva unora, chiar a thanatofiliei. Nu se poate, desigur, contesta recurenţa cu adevărat obsedantă a morţii în lirismul ivănescian, nici unele semne, oricât de rare, de uşoare alunecări în manierism, pe linia acestei, de recunoscut, dominante la el. Dar, în cele mai memorabile pagini ale sale, Cezar Ivănescu nu „cântă” moartea în sine, nu revine la motivul şi topos-ul ei dintr-o inerţie autorepetitivă, steril simptomatică şi atât, ci desfăşoară o întreagă şi amplă, rafinat nuanţată paletă de ordinul semanticii sale poetice, nu fără legătură şi cu o tot atât de bogată gamă a tonalităţilor unor astfel de nuanţări şi variaţiuni, de neîncăput în clişeul vocaţiei thanatice, „întemeiat” pe simpla şi superficiala observaţie cantitativă, statistică.
Îngemănarea Eros-Thanatos e veche în poezie, e de când lumea… poeziei, dar ceea ce contează, de la un poet la altul, ori chiar la unul şi acelaşi, de la o pagină la alta, este refracţia, resemantizarea, accentul distinct, subtil înnoitor, adică exact ceea ce nu poate fi nici simulat, nici contrafăcut, proba regală a autenticei creativităţi lirice şi a sensibilităţii de la temelia ei. Iată: „îndrăznesc să spun că era/ o iubire mai pură ca o/ suferinţă trupurile noastre/ de untdelemn curat/ luceau asemenea unor tronuri vecine”. Ca la Blaga, e o majestate ritualică a erosului, referinţa thanatică nu are nimic maladiv, ea e implicată adânc în nobila transfigurare a „literei” carnalului, ridicat la o altă treaptă: „frumoasă/ când o doream căci frumuseţea/ nu e formă ci o stare/ trecând peste carnea goală/ ca un vânt de roşaţă-n/ obrazul pal al unei/ prezumtive defuncte” (La Baaad). Un metaforism reconfigurator de sens într-o astfel de reciprocă inter-oglindire, inter-revelare dialogică viaţă vs. moarte. Obsesie creatoare, da, dar nu simplă acumulare a frecvenţei tematice, motivemice.
În orizontul aceluiaşi proces de intermodelare semantică (evident, în logica pur conotativă a poeziei) îşi developează iradierile metaforico-simbolice şi numeroasele accente de dramatism existenţial ivănescian: „!o nouă ştiinţă, o nouă gnoză înalţă sufletul/ dar eu mă îndrept tot mai des, spre locuri cu totul umile/ unde am fost îngenuncheat/ unde nimeni nu era lângă mine (…) nu mi-a lipsit curajul/ de-a mă duce acolo unde nu te-ajută nimeni/ şi tot ce m-a lovit eu am primit în faţă” (Acolo unde nu te-ajută nimeni): „celula morţii” nu este decât, metaforic vorbind, o necesară cutie de rezonanţă a sensului grav, asumat, dat existenţei, vieţuirii-„locuire” (wohnen), holderliniană-heideggeriană. „În chip poetic locuieşte omul”: aşadar, versuri purtând o aureolă de irizate sugestii evanescente, ale lui a fi în lume (Dasein).
Drept pentru care, şirul zilelor trăite, întâmplările umane şi întâlnirile duratei sunt sursa adâncă, şi nu de suprafaţă, a poeziei autentice. Atâtea poeme ale lui Cezar Ivănescu sugerează o „lectură” mutuală, biunivocă, a diurnului vieţuirii în relaţia lui cu nocturnul scrisului: „!faţa mea supusă al câte n-a fost, peste zi/ ca untdelemnul au curs pe ea/ vorbe, râsete şi plânsete. noapte, te invoc! (…) blândă hârtie, tu-mi eşti ca o mască/ pe care o scot de pe faţă/ şi pe spatele căreia îmi scriu viaţa”. Dar dacă bătălia cu sine, cu propriile limite, în faţa „hârtiei albe” are un sens de un alt ordin, superior, decât acela al unui atât de comun şi, cel mai adesea, înşelător, steril orgoliu de autor, e pentru că asupra actului de creaţie veghează, acolo, „între perfecţiunea vieţii/ şi a morţii/ un vierme cât un cal”, nu doar o metaforică fantasmă de imaginar poetic, ci o adevărată cheie de lectură a spiritului acestui lirism, dincolo de litera lui: „acest cântec nu e altceva decât/ o întrunire de voci care mă apasă”.
Poeţii adevăraţi rămân vii în acel anotimp solar al lecturii, care la Cezar Ivănescu nu poate fi nicicum redus la „eticheta” thanatofiliei.
Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar
