„Cimitirul Buna-Vestire”

Ce carte vie este Cimitirul Buna-Vestire a lui Tudor Arghezi, publicată acum 80 de ani! Satiriconul prin care debutează romanul pregăteşte strategic terenul utopiei negre în care sfârşeşte. Pamfletul arghezian este atât de radical, încât el pierde aproape orice legătură vizibilă cu realitatea, îndepărtându-se decis de verosimilitate. Mai întâi de toate, personajele care devin victimele virulenţei satirice a autorului îşi pierd orice trăsături umane, căpătând siluetele unor simple fantoşe, pe care tirania viscerelor le-a scopit de raţiune, reducându-le la stadiul de abjecte marionete, ghidate de instinctul primar. Ele par coborâte direct din crochiurile lui Daumier sau Hogarth ori din Capriciile lui Goya, dar parcă şi acolo patimile dau semnul unei anumite vitalităţi, care în acest caz este înecată de funcţionarea în gol, mecanică a grobianismului strict animalic.

Dacă la Rabelais sau la Swift personajele, deşi caricaturizate, îşi conservă umanitatea, măcar sub forma unor vicii asumate până la capăt, în Cimitirul Buna-Vestire lumea celor vii este, de fapt, una moartă, întrecută cu mult în autenticitate şi chiar vitalitate de cea descoperită ulterior de Unanian în rândul celor decedaţi, care mai pot influenţa totuşi existenţa celor rămaşi în urmă. Intelectualul devine, sub condeiul otrăvit al lui Arghezi, o hazna neîncăpătoare de urdori, scursuri şi alte miasme respingătoare. Imaginile au ceva din cruzimea de mai târziu a unor Pasolini, Kubrick sau din derizoriul lui Fellini. Autorul preferă să vadă astfel etalonul intelectualului datorită faptului că grotescul visceral este întotdeauna dublat de o decădere morală absolută, care, înţelegem din subtext, îl condiţionează. Posturile se dau în urma unor umilinţe greu de acceptat sau ca urmare a unor contracte matrimoniale între pretendentul meritoriu şi "cimpanzeul feminin al familiei” profesorului, pentru care un fericit viol rămâne singura şansă de măritiş, hărţuirea sexuală devine practică la ordinea zilei, iar cele care se sacrifică, oferindu-şi ofranda pofticioşilor "intelectuali”, sunt adevărate muceniţe ale concupiscenţei, care au pierdut noţiunea firescului şi a demnităţii umane. Pana argheziană scapără în astfel de situaţii, pamfletul întrecând virulenţa paginilor pentru care autorul a plătit cândva cu propria libertate. Nu este vorba de mizantropie gratuită, nici de gustul pentru grotescul biologic, ci de darea în vileag, prin exagerare, a absurdului unei lumi care a abolit până şi firescul împreunării. În lumea lui Arghezi grotescul înlocuieşte graţia firească a funcţiilor naturale ale omului, iar raţiunea se vede depăşită de perversitatea legilor unei lumi care se cere sancţionată.

Lumea politică este, alături de cea universitară, una dintre ţintele predilecte ale autorului. Ministrul, deputatul Pilaf, sclav al propriei cupidităţi, care îl îndeamnă să se acupleze grotesc cu fiinţe dezarticulate, lipsite de orice umbră de şarm erotic, totul în scopul economisirii câtorva bănuţi, alţi funcţionari sau magistraţi completează panorama acestei lumi a viciilor şi a mojiciei care dezumanizează. Scena ministrului înecându-se cu supa la un dineu oficial, împroşcându-i pe ceilalţi cu "un fel de smântână deasă a sucului propriu” nu mai şochează deloc, în condiţiile în care personajele par nişte marionete programate să funcţioneze astfel, de care nimic nu poate fi mai străin decât moralitatea sau bunul simţ. Amintesc faptul că în orice utopie negative personajele au tendinţa de a împrumuta trăsături mecanoforme, că există o anumită nivelare a voinţei, că acţiunea nu se face decât în numele unor principii ale răului absolutizat, livrat sub forma înşelătoare a Binelui suprem, dar care în romanul arghezian capătă forma grotescului etic şi biologic. E limpede, prin urmare, că într-o astfel de lume, omul normal, care păcătuieşte prin încăpăţânarea de a-şi păstra nealterată conduita etică, conservându-şi personalitatea, este destinat să devină victimă a celorlaţi, a oligarhiei dezumanizate. Cultura, delicateţea, moralitatea se transformă în tot atâtea piedici în calea realizării profesionale, compromisul fiind singura modalitate de a parveni.

Aparent, învierea morţilor, de nimic anunţată, coboară în istorie visul milenar al omenirii: venirea lui Mesia, mântuirea tuturor, tocmai atunci când nimic nu ar fi îndreptăţit o astfel de salvgardare, pare a închide definitiv un cerc şi a aduce lucrurile în matca lor. Moartea este eradicată decis: nimeni nu mai suferă, bolile dispar din lume, cei decedaţi îşi fac apariţia, trezindu-se ca după un somn greu. Îi vedem readuşi la viaţă pe Alexandru cel Bun, pe Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Tudor Vladimirescu, Vlad Ţepeş şi, "Numărul Unu”, Mihai Eminescu. Strămoşii devin acuzaţi în faţa unui tribunal care nu înţelege că există legi ce nu se supun autorităţii juridice. Ca întotdeauna, lucrurile evidente nu sunt înţelese, căci nu-i este dat omului să perceapă minunea atunci când aceasta se petrece sub ochii săi. Pamfletul arghezian îşi găseşte şi aici resurse. Moartea este, pentru unii, o afacere cât se poate de înfloritoare, iar abolirea sa ar echivala cu suspendarea atâtor tagme ce-şi duc traiul pe spatele ei. În modulaţiile vocii naratoriale se poate citi şi o urmă de amuzament, căci Unaniam este singurul personaj din roman care nu are ce pierde; de aceea, poate, pentru el învierea celor morţi are o aură de normalitate, poate fi acceptată.

Dacă din derizoriul cotidianului se mai poate imagina câte o şansă de evadare, din utopia mântuirii nu există eschivă. Paradisul de după aşa-numita înviere înseamnă, de fapt, nivelare, deposedarea omului de tot ce-i mai rămăsese propriu; nici măcar viciile, patimile nu-i mai mărturisesc statutul de fiinţă înzestrată cu liber arbitru. Martorii acestei noi lumi, cei resuscitaţi de puterea divină, mostre ale "omului nou”, reprezintă "un regn de oameni sferici, cubici şi prizmatici”, de marionete, aşadar. De marionete „fericite” însă…

Fericirea obligatorie, în orice variantă, este, la urma urmelor, o formulă care şi-a dovedit eficacitatea sumbră de-a lungul istoriei.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”