Circ. Dar pâine?

”Nu pot să fiu deştept săptămânal”, zicea Grigore Moisil, prin anii 70 ai secolului trecut. După ce-şi obişnuise cititorii revistei ”Contemporanul” (în cea mai bună perioadă a acesteia), cu prezenţa sa hebdomadară, începuse a publica odată la două săptămâni, sau chiar mai rar. Asta întrucât Moisil n-avea ”negrişori” care să-i aducă subiectele pe tavă, precum, cu vreo sută de ani înainte, lui Mark Twain, editorialist la nu mai ştiu care ziar new-yorkez. În timp ce autorul ”aventurierului” Tom Sawyer ardea gazul în redacţie, o armată de reporteri (stră)bătea oraşul, în căutarea unor subiecte, a unor ştiri, senzaţionale sau banale, pe care, mai apoi, le revărsau (precum cocoşul din poveste) în ograda maestrului. Maestrul o alegea pe cea mai bună, îi plătea ”culegătorului” o sumă dinainte stabilită (10 dolari, pare-mi-se) şi, cu ”pana” lui magică, îi dădea, acelui fapt divers, o aşa coloratură, încât a doua zi cititorii smulgeau pur şi simplu ziarul din mâna vânzătorilor ambulanţi…

Din păcate, eu nu-s nici Moisil, nici măcar Mark Twain. Dar am un amic (îl voi numi doar Tori) care-mi livrează, periodic, subiecte. Pe gratis. Odată mi-a sugerat să scriu despre soarta copiilor ”de la ţară”; altădată despre copiii dintr-un orfelinat (pe care instituţia academică unde profesează i-a luat sub aripa sa). Şi câte şi mai câte întâmplări suburbane/ subterane: despre băieţii ”nesimţiţi” care, în tramvai, nu-i cedează locul pe scaun unui bătrân, se fac a nu-l vedea; dar şi despre vreo domnişoară ce se ridică imediat, întru protestul domnului în vârstă, care se simte jignit de această inversare a rolurilor: ”Nu-nu, domnişoară, şedeţi, mă credeţi chiar aşa neputincios?!” Tragi-comicul face parte din viaţa cotidiană: în satul de baştină al amicului, la o înmormântare, când mortul era coborât în groapă, o femeie, printre jeliri şi sughiţuri, i-a ţipat o ultimă rugăminte: ”Şi dacă te-ntâlneşti cu Vasile-al-meu, transmite-i multă sănătate din partea mea!” 

Unele sugestii, din partea amicului, mă duc spre devoalări din zona economicului (în care e expert), a ingineriilor financiare, făcute de fel de fel de ”băieţi deştepti”, dar în care eu, biet filolog, n-am cum să-mi prind urechile, şi aşa tot mai insensibile. Cum se-ntâmplă să fim cam de-aceeaşi parte a baricadei politice, şi cum la politică şi la fotbal toată lumea se pricepe, aici îmi mai dau şi eu, din când în când, cu presupusul. Am exultat când a fost pus la păstrare Varanul, iar ridicarea imunităţii şi chiar a înfloritoarei alcătuiri trupeşti a celui mai mare mafiot din ultimul sfert (românesc) de veac – în persoana Hrebenciucului Viorel – mi se pare de domeniul sf-ului, dacă nu cumva justiţia terestră a conlucrat cu justiţia celestă.

În urmă cu vreo două săptămâni, doar ce-l aud pe amic (discuţiile noastre sunt, de obicei, telefonice; aviz SRI-ului!): ”Nicuşor”, zice. ”şi pisicuţa”, adaug eu. Această poezea, aflată, în anii elementarei mele şcolarizări, într-un manual de clasa a treia/ a patra, a fost interzisă pe vremea Odiosului. Aceeaşi cruntă soartă a avut-o şi cântecelul, subminant al cultului personulităţii, ”Nicuşor are o tobă,/ bum-bum-bum!” ”Nicuşor, reia amicul, imaginează un scenariu post-electoral, în care fiecare dintre cei 14 candidaţi ajunge preşedinte. Cum ar arăta ţara, ce măsuri ar lua fiecare…” L-am felicitat ad-hoc, pe amic, pentru idee (nu fără o undă de invidie – că nu mi-a venit mie) şi chiar am purces a ne închipui ce-ar face, cum ar acţiona unul sau altul dintre candidaţi, ajuns preşedinte. Ne-am amuzat copios, la vreo 4-5 dintre aceştia, spre a constata, destul de repede, că celorlalţi nu le ştim nici numele, intră la ”marii anonimi”. Că te şi întrebi: ce caută acolo?!…

Într-o seară am dat, din întâmplare, pe TVR, peste un astfel de catindat. Moderatorul, uitându-se când spre el, când, complice, spre noi, telespectatorii, tocmai îl/ ne informa: ”Am căutat şi pe site-ul dvs, şi pe al partidului pe care îl reprezentaţi, programul dvs politic. Nu l-am găsit nicăieri. Aveţi un program?” ”Vai de mine, domnule dragă, cum să n-am?! Tocmai se elaborează. Până spre sfârşitul emisiunii e gata, va fi pus pe site şi putem să-l vedem.”

O campanie electorală e ca un spectacol de circ, în care momentele comice alternează cu cele dramatice, câteodată tragice. La circ, se-ntâmplă – rar, dar se-ntâmplă – ca un acrobat să cadă de la înălţime, iar un dresor – să intre-n gura fiarei. Există, între actualii prezidenţiabili, unul care face şi pe acrobatul, şi pe dresorul. Cu o detentă de baschetbalist-minune, vrea să umple toate coşurile, toate coşniţele cu care biet-român săracul (Eminescu) se duce la piaţă să cumpere cartofi/ dar găseşte numai limuzine şi steaguri, cum Doinea Doinaş, prin anii 80. Ca dresor, ipochimenul încearcă să-i ademenească pe cei defavorizaţi, nu de soartă, ci de supra-puşii naţiei, cu iaurt, cu gogoşele, cu lovele… Îi crede, conform unui medieval algoritm, mulţi, da proşti… Ci mai degrabă eu cred, ca şi Radu Pavel Gheo (în rubrica lui din ”Suplimentul de cultură”) că Românii e deştepţi.  Ei zic ca tine şi fac ca ei. Doar un exemplu. În urmă cu câţiva ani, în preajma altor alegeri (parlamentare, pare-mi-se), am ajuns în satul natal, undeva pe valea Jijiei, 130 km de la Iaşi. Surpriza a fost să-l găsesc acasă doar pe frate-miu, nu şi pe cumnată-mea, sedentară şi şaptezecistă de felul ei. ”Da unde-i Doamna?”, îl tatonez. ”Cum, unde? În excursie. La mânăstiri… Voroneţ, Putna, Suceviţa.” ”Eu ştiam, din moşi-strămoşi că, de pe aici, de pe la noi, în excursie mergeau doar pionierii… De când merg şi uamenii munci?” Frate-miu, hâtru cum îi e feleşagul: ”Ehei, bădiţă, s-a schimbat modificarea! S-o dus pionerii, o venit vremea noastră, să ne plimbăm, să ne cunoaştem patria, nu?!” ”Şi cine plăteşte?” ”Cum, cine? Partidu. Partidele, că e mai multe. Într-o săptămână vine unu, cealaltă altu’… După posibilităţi!”

Seara târziu a ajuns acasă şi cumnată-mea. Frântă de oboseală, dar fericită: călătorie cu otocaru, masă la ristaurant, 20 de lei ”la batistă” (bine-nnodată). La un pahar de vorbă politică, mi s-a cam spăriet gândul, cât de uşor pot fi îmbrobodiţi unii oameni, şi l-am şi spus, aşa, mai pe ocolite. La care cumnată-mea a sărit ca arsă: ”Da ci crezi mata, că eu pun ştampila unde vor ei?!? O pun unde vreau eu! Poate să-mi dea ei câte or vrea…”

Aşa încât, mai uşor cu (a)saltul la coşniţă. Şi cu dresura. Şi cu stadioane pline de fani, ca la meciurile ”Stelei”. Şi cu poluarea sonoră, vizuală, olfactivă, mereu repetitivă, agresivă până la lehamite, dinspre parte aceluiaşi ”descoperit” candidat. Orice ar zice scepticii de serviciu, după 25 de ani ”de tranziţie”, electoratul mioritic nu mai e chiar acelaşi. Atât de multele campanii electorale, cu pomenile şi promisiunile lor, mai ales deşarte, l-au făcut pe român să discearnă binele de rău şi să se prindă cât a-i clipi (chiar dacă o face pe prostu’) sub ce blană de oaie se ascunde lupul. Cât despre ”pomeni”, le primeşte fără mustrări de cuget, întrucât a început a pricepe că nu-s decât firimituri, tot din banii lui, trecuţi prin maxilarele lui Voiculescu, Năstase, Hrebenciuc – cu tot neamul lor.

Totuşi, umani fiind, nu putem a nu-i da un semnal (de alarmă) dresorului-săritor la înălţime: Atenţie! electoratul îţi pregăteşte ceva…

P.S. Tocmai când încleiasem redactarea, sună amicul, la curent cu ultimele ”internări”: Pe când o şedinţă de guvern la Jilava? Pe curând!

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist