Clarvăzătoarea (II)

Lucrurile complicate sunt pustii, se gândi. Astfel debutează Văzătorul  şi, pentru mine, a fost o provocare. Mai departe, citirea merge ”ca pe apă”. ”Povestea” începe pe malul mării, cu un personaj în stare confuză, salvat de la înec (accident? încercare de sinucidere?) de o moluscă… Minunată nadă de lectură, autoarea introducându-l, repede, pe cititor în clarobscurul dintre real şi fantastic, dintre vis, halucinaţie şi realitate. Ritualul lecturii (de recitit, în acest sens, Mircea Eliade) urmează captivantul ritual al scrierii. Pare-se că bărbatul s-a îndrăgostit pe loc de salvatoarea lui, fie ea o moluscă. Şi ea de el. De ce(la o adică) iubirea n-ar depăşi regnurile şi speciile? Această întrebare retorică, pusă de la început, este una dintre principalele chei ale romanului. Că sunt mai multe. Personajele îşi construiesc şi trăiesc într-o dublă realitate, la fel de acaparatoare, strivitoare chiar. Dar, un personaj ce părea fascinant, adolescenta Iris, abia intrată în roman şi abia coborâtă în stradă, din visele şi desenele ei, cu animale fantasmagorice, este strivită (la pagina 62; iar romanul are 245 de pagini) de o maşină. Cititorul din mine n-a suportat dispariţia bruscă a personajului, drept pentru care i-a telefonat autoarei. (E bine ca fiecare cititor să nu citească decât autori pe care îi cunoaşte şi care le pot desluşi iţele – anume încurcate – ale unei scrieri…). ”De ce-ai omorât-o, aşa de repede, pe Iris? Era un personaj atât de… Cum o să mai continuie romanul, fără ea?!” Carmelia a râs: ”Ai citit doar 62 de pagini? Citeşte mai departe… şi-ai să afli…”

Vinerea trecută, pe TVR2, am văzut o bună bucată (n-am prins începutul) dintr-un film, un fel de western modern, psihologic), în care un tânăr furios, rătăcitor prin preerie, povesteşte, cu voluptate, oricui, cum şi-a omorât tatăl (care îl ”teroriza”). Complexul tatălui, rivalitatea surdă şi, deseori, absurdă, în iubire, ”candoarea” săvârşirii crimei sunt recuscitate în momentul când ”mortul” apare, viu şi nevătămat. Criminalul-fiu îl omoară din nou, definitiv, crede el. Dar tatăl se ridică din morţi, surâzător, şi-şi îmbrăţişează fiul, cu care şi pleacă… în lume, ca semn al învingerii tuturor complexelor, tuturor tarelor. Şi pe această temă există o întreagă literatură.

În Văzătorul Carmeliei Leonte, aproape toate personajele au complexul lui Iris. Profesorul Sever (bărbatul salvat de la înec) are complexul inocenţei acesteia, şi-i convins că el a omorât-o… Personajul-moluscă (în fapt, o femeie supraponderală, erotomană), are complexul supleţei şi, mai ales, al iubirii pentru profesor. Şi ea e convinsă că, dacă n-a omorât-o, i-a dorit moartea (din gelozie). Mama lui Iris are complexul fiicei, al fetelor în floare şi-al unei minţi strălucitoare… În sfârşit, Iris, de-ar fi trăit, ar fi avut complexul maculării.

Nimic din această schematizare – produsă de mine doar ca să mă dau deştept – nu se impune ostentativ în roman. Dacă Sever, Iris, ”Molusca” sunt nişte văzători, autoarea este o clarvăzătoare, pătrunzând în toate ascunzişurile firii (umane, animale), după cum şi suprafaţa acestora este străbătută cu dezinvoltura cu care ea însăşi trece pe Bulevardul Independenţei. Al independenţei de sine. Cine o cunoaşte, o va recunoaşte în roman, nu într-un personaj anume, ci în fiecare dintre acestea şi-n toate la un loc. Dar mai ales în fluiditatea rostirii, în întrebări şi răspunsuri, în accentele grave şi/ sau ascuţite, în meditaţia (deseori sclipitoare) la rosturile noastre şi-n unda de ironie cu care trebuie să privim spre noi înşine şi spre cei din jur. ”Cu Văzătorul, ai dat lovitura de maestru, cum ar fi zis Ioanid Romanescu”, îi spun, la sfârşitul lecturii. ”Da?!?”, s-a mirat dumneaei, plăcut surprinsă. ”Chiar aşa.”      

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video