Cocktail erotic

În urmă cu vreo zece ani, scriind, tot în această pagină, despre ludicul Bogdan Ulmu, punctam în finalul acelei încercări de portret faptul că, pe unde trece, bucureşteanul ieşenizat (caz cu totul ieşit din comun) lasă/trebuie să lase… ulme. Mai ziceam acolo că, mai mult ca sigur, personajul este cel mai călătorit scriitor român, dar nu atât în această calitate – ce, multă vreme, a părut drept un violon d’Ingres– cât în aceea de regizor şi/sau profesor de teatru. Am avut, o vreme, favoarea de-a ne întîlni, periodic, sub arcada aretiană a ”Revistei Române” unde, dimpreună cu Florin Faifer, cu Victor Durnea, cu Liviu Papuc, reinventam întîlnirile junimiste de altădată. Asta vrea să spună că, înainte, în timpul şi după încropirea unui sumar de revistă, umorul primá. Şi nici nu era nevoie, ca la şedinţele cenacliere ale vechii Junimi, de un Creangă, care să strige: ”Uşile! Uşile!”, că uşile erau mereu deschise, spre încântarea convivilor. I-responzabil cu umorul era, desigur, Bogdan, dar nici ceilalţi nu duceau la ureche, spre tandrul apel, tot mai insistent repetat, al amfitrioanei, de-a reveni la oile noastre… Regizor şi profesor itinerant – cu precădere, în oraşe ex-centrice – se mai întîmpla ca ludicul să absenteze de la câte o reuniune, spre întristarea tutulol… Când pe tren, / când pe vapor, / când cu dorul călător, fugacele hedonist a avut timp să regizeze peste 300 de spectacole, să scrie peste 3000 de articole, să publice vreo 15 cărţi, să savureze spectacolul gastronomic (prin restaurantele Iaşiului, ale ţării şi ale lumii), să fie doctor şi îndrumător de doctorate… şi, pensionar deja, să aibă o bio-bibliografie de optzecist…

Prestaţia lui publicistică (multă vreme am fost colegi în această pagină) şi literar-umoristică îmi era relativ cunoscută şi, probabil, bănuia că, dinspre partea asta, nu mă mai aştept de la dumnealui la niscaiva surprize. Poate de aceea, la o reuniune de redacţie a ”Cronicii vechi” – unde l-am ademenit între timp – mi-a strecurat, discret, un sfert de carte, o plachetuţă lirică, intitulată, năucitor, Sfert de femeie. În ceea ce mă priveşte, ştiam că nu trebuie să umblăm cu jumătăţi de măsură, dar cu sfertul?! Uimirea mea s-a tot dilatat, pe măsură ce, căutând acel sfert de femeie ulmuzian şi, deopotrivă, urmuzian, am constatat că, deşi sunt destul de multe (dar niciodată suficiente), părţile nu compun întotdeauna întregul, care să te facă pe deplin fericit. şi-am mai văzut cum se poate glumi cu lucruri grave, iubirea – se ştie – fiind un lucru foarte mare… Ceea ce mie mi-ar fi provocat un nesfârşit lamento, iar lui Brumaru (de-un exemplu) delicii de supterficii, la Ulmu devine dezabuzare ironică, iubita bronzându-se (poate perpelindu-se) la lumina cuvintelor / din epistolele-mi desuete. De altfel, înclin a crede că cele mai multe texte au fost, la origine, scrisori, mesaje de extremă urgenţă ori de rememorare a unor trăiri în cuplu: Iubito, s-a-ntîmplat un lucru rar:/ aseară-ai cuvântat… ca un birjar! / De se va repeta încă odată, / rişti să te dea birjarii-n judecată…. Sau: Comoara mea, te-aştept azi la Brăila: / vreau să te-admire Dunărea şi Chiralina, / ba chiar şi publicul de teatru! Ori: Iubito, după Sărbători ai dispărut! / După un ultim sărut, după un nou început, /mă gândesc cu trecutul s-o rup. Dar, evident, ”n-o rupe”. Om de teatru fiind, îi vine greu să accepte un Peisaj fără actriţă, de aceea o caută prin toate cabinele teatrelor închise… Chiar aflând-o, iubita ideală, constată, consternat, că trebuie s-o împartă cu erotomanii care o curtează, lui revenindu-i doar… un sfert: …şi eu sânt om şi vreau, o secundă pe an, / o excepţie pe un divan, / un sărut în loja vreunui teatru,/ fără gânduri împărţite-n patru! Pe alocuri, respirările lirice ale lui Bogdan Ulmu au atingere cu Cântecelele ţigăneşti ale lui MRP, cu catrenele aromate ale lui Păstorel, cu dedicaţiile, savant şi acroşant ticluite, ale lui Topîrceanu, cu bulimia erotică din versurile lui Brumaru (fără, însă, ”cruzimile” acestuia) sau cu forjările lui Foarţă. O clipire complice, de crai de curtea veche, te face conviv la un cocktail erotic, dar totul e sub pălărie, cu perdele şi dantele care, în loc s-ascundă, sporesc atracţia universală… Insinuări pehlivăneşti alternează cu trimiteri savante la iubiri celebre (teatru, film, literatură), totul întru a o (re)cuceri pe cea nu-n veci, ci temporar pierdută… întru aceeaşi nobilă intrare în posesie se etalează tentaţiile gastronomice: Nesfântă născătoare de sarmale, /îmi poţi trimite-n plic, două, tasate?; Minunea mea, recenta mea zeiţă, / aud c-ai oficiat o… tocăniţă! / Oftez, prea supărat că n-am gustat / din preţiosul mixt, legumizat;/ dar tocăniţa, Sanda (mea) Marin / ne duce către-al Thaliei suspin,/ trecând prin Melpomena, dragă ţie, căci rolul ei în cea dramaturgie /este necunoscut, vai, de cuhnie!

Oximoronul, intertextualismul, jocurile de cuvinte, devierile de sens, limbajul familiar dau măsura unei intimităţi suficientă sieşi, dar şi a unor bucurii ori deziluzii (amoroase) ce se cer clamate… Peste toate pluteşte însă aripa timpului ireversibil: Iubito, vai, m-au scos la pensii, / nu mai am voie să suspin./ La dragoste nu fac extensii, / nu mai cunosc plăcutul chin…/ Am profesat, constant, iubirea:/ mi-am dat în ea un doctorat! / încerc să nu mă pierd cu firea, / doar fiindcă timpu-mi s-a gătat… şi totuşi, mai există o speranţă (care moare ultima): un ”târg” cu divinitatea: Doamne, fii gentil,/ fă un barter cu mine: / îţi dau doctoratele,/ cărţile şi spectacolele,/ iar Tu dă-mi înapoi / pe ultima femeie / divinizată de mine…// Nu fii gelos: / pentru ea am o altfel de iubire… De s-ar împlini o astfel de doleanţă, răsplata ar fi pe măsură: Vom pleca-n Siberii netrecute pe hartă, / şi ne vom sorbi în igloouri complice. /De ziua Ta, Doamne, îţi voi face o tartă, / şi ţi-o voi trimite printr-un angel ferice.

Bogdan Ulmu mă convinge – dacă nu eram – că ironiştii sunt fiinţe tragice, în optimismul lor.