Cod roşu de căpuşe

E plină vară, natura e la frumuseţea ei maximă, dar credeţi că ne bucurăm de ea, noi, oamenii moderni? Nu prea cred. Omul modern, această mare dilemă, această contradicţie în termeni, acest paradox al naturii. Nu-i mai înţelege nimeni căile, gândirea, manifestarea, toate i se schimbă la cea mai mică adiere de vânt. El se vede pe sine ca fiind cel mai puternic de pe scara evoluţiei, dar este mai sensibil ca un fluturaş. Scoate-l din mediul său şi îi vei afla imediat carenţele, se va scofâlci ca un melc fără cochilie. Este inadaptat aproape total la natura din care s-a născut, îndreptat deseori împotriva acesteia care e văzută ca agresivă, periculoasă, nocivă pentru el şi progeniturile sale. Trăieşte cel mai liniştit între patru pereţi de beton, visând la “cum ar fi”, dar şi acolo se lasă foarte uşor bântuit de propriile himere mai exacerbate ca oricând. Bolnav mintal mai tare ca niciodată din diferite cauze şi în diverse feluri. Ce să mai zic, un adevărat mister.

Vremea îi este mereu împotrivă. Iarna e prea frig, vara prea cald, primăvara e prea mult vânt şi e prea capricioasă, toamna prea lungă. Nimic nu-i convine. Aerul cald de acum, din iulie, este insuportabil. Se pare că rasa umană a avut dintotdeauna la dispoziţie aerul condiţionat în toate încăperile în care s-a perindat, de la peşteră, până la clădirea de birouri în care lucrează azi. Din felul în care cel de acum se comportă ca o ciupercă în arşiţa soarelui, s-ar spune că nu a trăit şi nu poate trăi niciodată în “căldura asta”. Deci aerul condiţionat trebuie să fi existat dintotdeauna, altfel nu se explică starea de disconfort total, de ură ce o resimte faţă de manifestările naturii din care se trage.

Şi ceea ce e şi mai interesant, din punctul meu de vedere, insul acesta este asaltat de obsesii, de fobii mai mult ca oricare altul. Nu cred că omul primitiv era atât de preocupat de miile de posibilităţi de a muri pe care cel modern le conştientizează zi de zi prin accesul la informaţie infinit mai mare. Starea asta de încordare şi de spaimă îl domină, îl copleşeşte, e clar că nu o poate gestiona. Ieri soarele era binefăcător, zeul suprem dătător de viaţă, oamenii îi aduceau ofrande, stăteau lăbărţaţi în razele lui oricât de puternice ar fi fost şi îşi cojeau rânduri după rânduri de piele an de an, fără nicio teamă de moarte, astăzi aproape toţi sunt obsedaţi de cancerul de piele, de razele ultraviolete care sunt/ ”au devenit” nocive, mortale. La mare se folosesc tone de creme de protecţie, umbrele, corturi, unii nu se mai expun deloc luminii solare, stau numai în locuri cu umbră sau întunecate, frumuseţea zilelor de vară rămânând o amintire sau poate nici atât. Îi vezi refugiaţi în apartamente cu toate perdelele trase, pe stradă sunt acoperiţi cu haine până la gât, poartă pălării cu boruri largi şi ţopăie din umbră în umbră, iar dacă sunt nevoiţi să stea câteva minute în plin soare se manifestă patologic, capătă tot felul de ticuri, strănută, se scofâlcesc la faţă, se cocoşează, transpiră subit de nelinişte, sunt terifiaţi!

Plăcerea plimbărilor pe câmpuri cu iarbă este şi ea o amintire din ce în ce mai îndepărtată din cauza miilor de inamici minusculi cu ace sau trompe mortale şi multe picioare care pândesc la orice pas. Puţini, din ce în ce mai puţini oameni au curajul de-a dreptul nebunesc de a străbate pe jos un astfel de câmp cu vegetaţie înaltă, nu mai vorbesc de joaca de-a tăvăleala. Aceasta este cu totul exclusă din ecuaţie. O căpuşă găsită pe haină sau la plimbare pe un picior sau mână e suficientă pentru accese de panică, pentru ţipete şi dezlănţuiri necontrolate, anularea unor excursii, tabere, călătorii de plăcere sau afaceri, darea în judecată a organizatorului, poate chiar a statului. Nu mai vorbesc de oribilul caz în care ar fi găsită una înfiptă ca o săgeata în pielea vreunui ins, ori, şi mai rău, a vreunui copil. Imposibil aproape de imaginat. Camerele de urgenţă sunt asaltate în fiecare zi splendidă de vară de oameni îngroziţi de contactul cu asemenea insecte dătătoare de moarte imaginată…

Propria mizerie, propriul miros de transpiraţie, propria pilozitate sunt o altă sursă bulversantă de obsesii şi fobii. Propriile secreţii inerente, fără de care am muri, au devenit efecte oribile ale animalului care am fost şi nu mai suntem şi care trebuie înlăturate total. Porii de transpiraţie se închid cu tot felul de substanţe, mirosul “neplăcut”, care nu ne caracterizează (…), se inhibă cu deodorante, părul se rade cât de des posibil. Astăzi se fac epilări permanente, există clinici unde te poţi opera pentru a nu mai avea deloc, niciodată păr în diverse locuri de pe corp. Nimic decât o piele perfectă, angelică…

Omul modern nu mai poate ieşi în natură, nu mi poate merge în locuri care nu sunt perfect curate, nu mai poate mânca alimente nepasteurizate, nesterilizate în prealabil, cu mâinile murdare, în mirosuri altele decât de paradis. Nu mai poate purta haine care să nu fie proaspăt spălate şi clătite cu balsam care să le confere o senzaţie de catifelare, de confort pentru piele… Cu alte cuvinte, el nu mai poate supravieţui în condiţii propice nicăieri decât la el acasă şi în imediata ei apropiere.

Afară sunt câini vagabonzi care te pot sfâşia, pisici care îţi pot da paraziţi, te pot zgâria sau din al căror păr poţi inhala şi te poţi iarăşi îmbolnăvi de boli oribile, în mijloacele de transport în comun e curent, există peste tot semeni umanoizi răi care te pot agresa, prăda de bunuri, îţi pot fura organele, te pot infecta cu un milion de boli mortale sau chinuitoare…

Trebuie să te vaccinezi împotriva oricărui pericol, dar asta nu înseamnă că ai să devii mai liniştit pentru că vaccinul nu te protejează decât pentru o mică varietate de “tulpini”, restul sunt “afară”… şi te aşteaptă…

Orice durere de orice intensitate ar fi este insuportabilă şi trebuie oprită imediat cu diferite analgezice sau chiar cu o vizită la medic urmată de analize minuţioase ale întregului organism care nu mai are voie să doară în nicio împrejurare.

Locul ideal pentru locuit al omului modern va fi probabil o imensă bulă cu aer filtrat suspendată în văzduh.

Şi cu toate astea viciile parcă sunt mai aprige ca niciodată. Omul bea alcool, fumează tutun, consumă sex şi se droghează din ce în ce mai mult. Nu este o coincidenţă, nu poate fi, e de parcă ar vrea ca prin starea de semiconştienţă oferită de aceste obiceiuri/ substanţe să poată accede toate acele stări pe care nu le mai poate accede în mod direct ca altădată: să alergi fără griji pe un câmp cu flori şi iarbă înaltă, sub un soare mare arzător, să te joci cu câini şi pisici, să te tăvăleşti în noroi, să îţi simţi în gură şi în nas propria transpiraţie, să nu te mai gândeşti la moarte, să fii liber măcar pentru o clipă…

Păcat, mare păcat… doar în vis, doar drogat…

Briscan Zara este scriitor şi publicist