Comentarii la PSD. După congres

1. Dacă, prin absurd, Dragnea reuşeşte să transforme PSD într-un partid de stânga post-neoliberală şi anticomunist – antitotalitar şi anti-autoritar – adică într-un partid capabil să condamne comunismul din perspectiva drepturilor omului (inclusiv a drepturilor economice, sociale şi culturale), asta ar fi, de departe, cea mai mare surpriză politică din ultimii 25 de ani.

Iar dacă reevaluează şi mineriadele – şi în special represiunea din 13-15 iunie 1990 – din aceeaşi perspectivă a unei stângi anti-autoritare şi centrate pe drepturile omului, asta, pentru cei din generaţia mea, ar fi cea mai uluitoare închidere de capitol la care putem spera.

Dragnea impunând delegaţilor PSD un moment de reculegere în memoria victimelor comunismului? Dragnea? Ar fi, repet, o surpriză de proporţii colosale.

2. Înţeleg că PSD e partidul care ne-a scăpat de comunism. Aşa a spus Ion Iliescu la congres. Nu ştiu ce să zic, eu credeam că timişorenii şi bucureştenii au făcut asta. Pe Ion Iliescu, Alexandru Bârlădeanu, Dan Marţian sau Silviu Brucan i-am văzut doar de pe 22 decembrie încolo. Şi de-atunci încolo i-am văzut excesiv de mult, după părerea mea.

Eu ţin minte iarăşi că Iliescu a transformat o instituţie publică apărută ad-hoc – FSN-ul – într-un partid politic, devenind primul arbitru-jucător din istoria post-comunistă. Mai ţin minte şi cum televiziunea publică de atunci (singura televiziune din vremea aia) devenise un post de propagandă pro-FSN. Şi, evident, mai ţin minte minerii. Şi, înainte de ei, nişte alegeri care au fost oricum, numai libere nu. Aşa ţin eu minte, spre deosebire de Ion Iliescu. Dar, spre deosebire de el, eu n-am memorie creativă.

În plus, ţin minte că a inventat pseudo-parlamentul ăla, CPUN, în care FSN (care acum era şi partid, şi organ administrativ) deţinea 50% din locuri prin decret. Pe scurt, nu e deloc sigur că sinistrul personaj ne-ar fi scăpat de comunism, aşa cum pretinde. Dar e sigur că a făcut tot ce a putut (şi a putut mult!) ca să ne ţină departe de democraţie şi de respectarea drepturilor omului.

3. Spun unii că PSD ar reprezenta stânga democratică din 1990 şi până în prezent.

În primul rând, în 1990 stânga democratică era reprezentată de Vaclav Havel, care a făcut guvern cu cântăreţii de jazz, care a adus avangarda la Praga şi care dansa pe străzile Parisului. Matahala politică de la noi care încălca cele mai elementare reguli ale democraţiei era doar un monstru autoritar.

Din nefericire, PSD e cunoscut mai mult pentru instinctele lui autoritare decât pentru pasiunea pro-democratică (de care n-a prea dat niciodată dovadă).

În al doilea rând, în anii ’90 în România chiar a existat o stângă democratică – reprezentată de Partidul Social Democrat Român al lui Sergiu Cunescu – iar stânga asta se opunea FSN-ului. 

PSD-ul de astăzi preferă să uite faptul că timp de peste 10 ani, din 1990 şi până în 2001, nu a fost acceptat de niciuna dintre marile familii politice europene, din motive evidente – şi că a intrat în Internaţionala Socialistă (şi ulterior în PES) printr-o şmecherie: prin absorbirea PSDR-ului, care era membru din 1990 al Internaţionalei Socialiste.

În al treilea rând, în anii ’90 bătălia nu s-a dat între stânga şi dreapta, ci între autoritarism (reprezentat de FDSN şi aliaţii lui) şi democraţie (reprezentată de partidele din jurul Convenţiei Democrate). Cum şi de ce a fost deturnată această luptă, după 2004, într-una care s-ar purta între stânga şi dreapta, e o altă poveste.

Aşadar, a se scuti cu „vocaţia democratică” a PSD-ului. Partidul ăsta a fost de la bun început – şi continuă să fie şi azi – un partid conservator cu nuanţe autoritariste (pe care şi le-a mai îmblânzit întrucâtva de-a lungul timpului, dar ele continuă să fie vizibile).

Conservator, spun, în sensul menţinerii status-quo-ului şi al opţiunii pentru schimbare graduală. Conservator, iarăşi, în sens strict, adică neasumându-şi vreo aderenţă la vreo ideologie şi la vreun „ism”, preferând calculele practice oricărei teorii. În fine, conservator în sensul preluării temelor identitare (ortodoxism, românism ş.a.m.d.).

Fireşte, nimic din toate astea nu înseamnă că PSD nu s-ar putea transforma într-un partid al stângii democratice, anti-totalitare şi anti-autoritare. În politică, nimic nu e exclus. Avem cazul recent al fostului Partid Democrat, care s-a transformat peste noapte dintr-un partid de centru-stânga într-unul al dreptei neoliberale.

Totuşi, probabilitatea unei astfel de transformări mi se pare foarte scăzută. Un partid conservator nu doar că are alt electorat decât unul progresist, dar are şi altfel de membri. Practic, o astfel de transformare ar echivala cu apariţia unui partid complet nou.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist