Caută 
1 MIN
Aveam dorinţa de a mă afla în proximitatea celui mai cunoscut monument de arhitectură ecleziastică a României vremii – Biserica Trei Ierarhi (aşa era pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele); făcusem pasiune pentru volumele elementare ale Bisericii Sfântul Sava şi Mânăstirea Golia.
Am ajuns să cunosc Iaşul la finalul anului 1988, când eram parte a cohortelor de tineri provinciali ce făceau pregătire pentru a intra la facultate – asta după un eşec la ASE-ul bucureştean. Veneam în week-end şi practicam oraşul deseori pe jos, aşa cum obişnuiam în mai micul oraş al copilăriei mele. Ceea ce m-a frapat în incursiunile mele urbane era incoerenţa peisajelor urbane şi succesiunea extrem de rapidă a acestora. La întoarcerea „acasă”, cel mai adesea eram pedestru pe relaţia Piaţa Unirii – Flora (Tătătaşi) unde a fost rezidenţa mea ieşeană, în apartamentul biologului ieşean Mircea Rusan şi a soţiei sale, reputata chimistă Viorica Rusan, rude apropiate şi naşii mei de botez, Dumnezeu să-i odihnească!
Nu întotdeauna am fost un practicant raţional al distanţelor. Preferam să ocolesc pentru a mă bucura de un peisaj urban cât de cât agreabil. Din Piaţa Unirii, itinerarul meu favorit trecea pe Bulevardul Ştefan cel Mare, pe care-l practicam până la Casa Cărţii, apoi mica stradă Costache Negri – Târgu Cucu – Pădurii – Piaţa Chirilă – Flora. Ocolul din zona centrală se datora perspectivei pe care o aveam asupra Palatului, dorinţei de a mă afla în proximitatea celui mai cunoscut monument de arhitectură ecleziastică a României vremii – Biserica Trei Ierarhi (aşa era pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele), pasiunea pe care o făcusem pentru volumele elementare ale Bisericii Sfântul Sava şi Mânăstirea Golia.
Aveam timp să împart itinerarul în taxoni reticulari pe care-i traversam cu viteză diferită – în funcţie de estetica peisajului urban, dar şi de câtă atenţie îmi acordau maidanezii. Eram gură-cască câteva minute în faţa Bisericii Trei Ierarhi, punându-mi întotdeauna aceeaşi întrebare – dacă e sau nu mai frumoasă decât biserica Mânăstirii Curtea de Argeş? Mă zgâiam apoi la Sfântul Sava şi la Biserica Armenească, ambele aflate atunci într-o stare de degradare avansată. Dar priveam întotdeauna cu spatele la blocurile turn ce închideau orizontul către Anastasie Panu. Mă supăra această asimetrie la Iaşi, pe care o observasem pentru prima dată pe Strada Arcu, lângă gară.
Oricum, de aici începea urâtul. Dar nu mă deranja strada Pădurii cu câinii săi slobozi şi hainele ţigăneşti aflate la uscat chiar şi pe timp ploios. Mă deranjau blocurile hâde cu boltă la balcoane, care ar fi fost construite aşa să le apropie arhitectural de monumentele de arhitectură ecleziastică din zonă (!?), acum şi mai urâte după închiderea personalizată a balcoanelor, trotuarele desfundate – înglodate sau prăfuite, în funcţie de vreme. Ceva mai târziu a apărut şi încâlceala metalică cu magazine-chioşcuri de doi metri pătraţi sau glisarea rondului de tramvaie pe partea cealaltă a străzii Elena Doamna – un Târgu Cucu – şantier peren. Urât peisaj, o urâţenie care s-a accentuat după 90, când alături de harbuji, roşii sau ridichi se înghesuiau pe tarabele aproape verzi, scorojite fiind, atunci aflate la suprafaţă, şosete, chiloţi, cureluşe înguste pierrecardn, papuci pentru morţi, rachiu de cazan de provenienţă îndoielnică, adidaşi plima, casete cu înregistrări de la chiolhanuri (încă nu era utilizat termenul de manele), piramizi – un soi de blugi-şalvari pentru „depechări”, haine turceşti de nuntă rurală, te-miri-ce din republică, oameni cu dolari în mâna etc. Totul era în conflict cu totul.
Să zicem că am înţeles de ce a fost construit paravanul de blocuri turn la câţiva zeci de metri de Sfântul Sava. Aşa se proceda într-o societate atee! Ceea ce mă mira la regimul comunist e că a conservat mai bine arhitectura ecleziastică, decât pe cea laică – pusă la pământ în zona centrală a Iaşilor şi înlocuită cu blocuri ce creează, în raport cu ceea ce a mai rămas din oraşul vechi, conflicte în peisajul urban. Ceea ce a mai rămas a fost bătaia de joc a locuitorilor actuali ai Iaşului. Mergeţi în spatele Primăriei, la intersecţia străzilor Sfântul Sava şi Agatha Bârsescu şi veţi vedea metamorfozele recente ale unor clădiri, (foste) monumente de arhitectură, a căror geometrii actuale nu mai amintesc deloc de ceea ce erau odată – Eden, vechea casă a căsătoriilor, o clădire cândva verde, construită in stil cubist. Sau plimbaţi-vă pe străzile vechilor mahalale ale Iaşilor. Sunt mai urâte decât la finalul deceniului al IX-lea. Noile intervenţii arhitectonice şi a-urbanistice au degradat mahalalele ieşene în nu-ştiu-ce.
La fel de gravă e şi metamorfoza recentă a peisajului rural, unde până nu demult se construia în spiritul locului, unde vernacularul e înlocuit într-un ritm alert cu morfologii de factura mediteraneană sau vest-europeană, în funcţie de locul unde a găsit de muncă gospodarul. Uneori doar un gard desparte cele două tipuri de morfologii. Un Babel orizontal.
Revolta din această a doua parte a articolului mi-a fost alimentată de o postare a FB-prietenului Tudor D., istoric din Cluj, ce a postat o imagine din Curtici, unde erau prezente două biserici situate la câţiva zeci de metri: una frumoasă, construită în stil baroc în anul 1777 şi un edificiu kitsch, ce se încadrează aproximativ într-o formă de butoi. „Stan şi Bran” le-am spus şi am dat şi eu un exemplu din proximitatea Iaşilor – Mânăstirea Hadâmbu, unde există un conflict arhitectural asemănător. La nici zece metri de această mânăstire fortificată, au fost construite două edificii – biserica nouă, devenită prin dimensiunile sale, piesa centrală a sitului şi arhondaricul. „E bine că biserica veche a fost bine conservată. E bine că namila nouă e în stil moldovenesc. E bine că e un loc ce poate fi şi de relaxare. Iar dincolo de asta, multe sunt rele” a afirmat într-un comentariu colegul Lucian S. E bine că mai putem găsi şi aspecte pozitive.
George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi
