Creştinismul ne-imperial

În general, viziunea noastră despre creştinism privilegiază masiv creştinismul imperial şi istoria lui. Marea Schismă priveşte ruptura dintre creştinismul Imperiului bizantin şi cel al imperiului lui Carol cel Mare (care s-a considerat moştenitorul legitim al imperiului roman de Apus).

Chestiunea moştenitorului legitim al imperiului e una centrală pentru diferitele variaţiuni de creştinism european. În Vest, apariţia imperiului nordic a dus la înlocuirea catolicismului cu diferite variante de protestantism şi de neo-protestantism.

În Est, ortodoxia a rămas necontestată pentru că întrebarea fundamentală a rămas cea cu privire la moştenitorul legitim al imperiului bizantin. A renunţa la ortodoxie însemna să ieşi din cursă. Iar în cursă au rămas, de la bun început, cel puţin patru biserici: cea greacă, cea rusă, cea română şi cea sârbă.

În paranteză fie zis, ideea că dacă eşti ortodox eşti filorus e stupidă. Ea e produsă şi preluată de oameni care habar n-au despre ce vorbesc. Da, toate bisericile ortodoxe autocefale sunt în comuniune. Da, teologia ortodoxă e aceeaşi pentru toate bisericile ortodoxe. Dar chestiunea imperiului rămâne centrală – şi pe această chestiune cele patru biserici menţionate mai sus sunt în profund dezacord reciproc. Un ortodox care aparţine BOR, de exemplu, nu poate să fie filorus, deoarece contestă pretenţia Rusiei de moştenitor legitim al Bizanţului. Pentru un ortodox român, „adevăratul” Bizanţ de după Bizanţ e România. Pentru unul rus, Rusia, pentru unul grec, Grecia, iar pentru unul sârb, Serbia. Şi fiecare are argumentele lui cu care să-şi susţină teza.

(Obsesia pentru Catedrala Mântuirii Neamului trebuie privită mai ales din perspectiva asta. Pentru a te legitima până la capăt ca Bizanţ de după Bizanţ, îţi trebuie echivalentul local al Hagiei Sofia. Biserica rusă are deja asta: Catedrala Sf. Vasile. Biserica română încă nu are decât catedrale metropolitane.)

În Vest, transferul de legitimitate dinspre imperiul roman către imperiile ulterioare a fost relativ liniar şi necontestat. În Est, transferul de legitimitate dinspre imperiul bizantin spre alte formaţiuni a fost şi continuă să fie permanent contestat. Concursul are doar candidaţi, nu şi câştigători recunoscuţi ca atare. Paradoxal, ăsta e principalul motiv pentru care ortodoxia nu a fost niciun moment contestată: ca să rămâi în cursă, trebuie să rămâi ortodox.

Dincolo însă de diferitele transformări şi tensiuni din interiorul creştinismului imperial, mie cea mai interesantă diferenţă mi se pare cea dintre creştinismul imperial (oricare ar fi forma sa) şi creştinismul ne-imperial, cel care s-a dezvoltat şi s-a extins în afara imperiilor creştine. Mă refer aici, evident, la ortodoxia orientală (nu la cea răsăriteană), la creştinismul necalcedonian, numit (din raţiuni exclusiv propagandistice) şi monofizit.

Creştinismul necalcedonian (care respinge dogma dublei naturi a lui Hristos, cel puţin aşa cum a fost ea formulată la sinodul ecumenic de la Calcedon din 451) are meritul de a ne reaminti în primul rând că creştinismul nu este o „afacere europeană”. Creştinismul provine din Orientul Apropiat, nu e nimic euro-centric în el.

Între secolele al V-lea şi al IX-lea, necalcedonienii s-au extins din Estul Europei, Orientul Apropiat şi Africa (Armenia, Egipt, Siria, Liban, Irak, Etiopia), până în China şi în India. În China au fost distruşi în secolul al XI-lea. În India au supravieţuit până azi. Timp de câteva sute de ani au reprezentat cea mai numeroasă denominaţie creştină: nici ortodocşii calcedonieni, nici catolicii nu puteau rivaliza cu ei la acest capitol.

Şi asta mi se pare cea mai importantă trăsătură a lor: capacitatea de creştere fără a avea protecţia militară şi politică a unui imperiu, ba chiar dimpotrivă. Necalcedonienii se dezvoltă în ciuda faptului că în Orientul Apropiat devin supuşii unui imperiu ostil – cel al arabilor musulmani, iar în China şi în India au avut de-a face cu alte imperii, care protejau militar alte religii.

Reuşita lor extraordinară ţine tocmai de faptul că au fost exponenţii unui creştinism ne-imperial, că nu au avut în spatele lor armate care să-i sprijine. Asta i-a obligat să îşi dezvolte aptitudini pe care creştinii imperiali nu le au.

Creştinii imperiali, indiferent de denominaţie, nu doar promovează o religie, ci şi exportă valorile civilizaţionale ale imperiului din care provin. Asta a rămas valabil de la ortodocşii bizantini şi catolicii spanioli până la neoprotestanţii americani de azi. Creştinii imperiali distrug civilizaţiile locale, pe care le înlocuiesc cu civilizaţia imperiului.

Necalcedonienii, neavând un imperiu, se limitează la promovarea religiei. Creştinismul lor nu a fost unul războinic, ci mai degrabă unul al negustorilor toleranţi, atenţi la cultura locală – în care şi-au propus să se integreze. Pentru asta şi-au dezvoltat aptitudini de dialog, de traducere, de observaţie culturală. Iar toate astea i-au făcut utili inclusiv guvernanţilor potenţial ostili pe teritoriile cărora locuiau. (De exemplu, califii arabi au fost toleranţi cu ei pentru că aveau nevoie atât de aptitudinile lor comerciale, cât şi de aptitudinile lor de traducători.)

Din perspectiva asta, dincolo de orice posibilă dispută teologică, creştinismul necalcedonian mi se pare că respectă în mult mai mare măsură spiritul creştin originar şi autentic decât orice formă a creştinismului imperial. Şi că oferă, în plus, un model pentru orice religie care vrea să îşi menţină autenticitatea şi să nu recurgă la arme.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist