Cronica unei zile istorice, în limba de lemn

Ştirea abdicării forţate a Regelui Mihai, în ziua de marţi, 30 decembrie 1947, este adusă la cunoştinţa publicului de către oficiosul Scânteia abia sâmbătă, 3 ianuarie 1948. Comuniştii au avut nevoie de trei zile ca să lucreze în laboratoare cronica evenimentului. Desigur, nu a lipsit din ecuaţia loviturii de stat şi temerea unei reacţii populare. Marţea neagră de 30 decembrie era prezentată ca o realizare epocală a PCR şi a românilor. Cele patru pagini ale oficiosului comunist debordează de optimism înălţător. Actul abdicării regelui, produs la Palatul Elisabeta, prin intermediul tandemului Gheorghiu-Dej – Petru Groza, este prezentat în facsimil, pentru a elimina orice dubiu privind autenticitatea lui. Textul nu are nimic în comun cu stilistica regală şi cu voinţa liberă a regelui. Sare în ochi faptul că e confecţionat în grabă de către comunişti. În cele patru fraze din preambul se face trimitere la prefacerile din ţară “cari au creiat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat”. Acestea au făcut ca monarhia “să nu mai răspundă actualelor condiţiuni”. În consecinţă şi “în interesul poporului român”, regele abdică, pentru el şi pentru urmaşii săi la Tron, lăsând “poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de stat”. Nu este lipsit de interes faptul că, din aceeaşi grijă de a sublinia autenticitatea actului, puciştii au plasat la începutul textului formula consacrată a mesajelor regale: “La toţi de faţă şi viitori, sănătate”.

În proximitatea textului abdicării este plasat anunţul că “aseară” a avut loc proclamarea Republicii Populare Române, evident, în unanimitate şi “într-o atmosferă de nemărginit entuziasm”. Care “aseară”, întrucât şedinţa Parlamentului a avut loc chiar marţi, 30 decembrie, iar ştirea e anunţată în 3 ianuarie? Dar ce mai contează rigoarea cronologică, atunci când “bucuria” a debordat? Nu se încinsese hora unirii în Piaţa Palatului? Ca organ tranzitoriu, până la intrarea în vigoare a noii Constituţii, a fost ales în pripă un Prezidiu al Republicii, format din C.I. Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh.C. Stere şi Ion Niculi. Pentru a induce iluzia caracterului popular al actului, singurul comunist din echipă este muncitorul de la Nicolina, Ion Niculi. Ceilalţi erau doar uneltele comuniştilor. Prezenţa unui mare scriitor şi a unui reputat medic era menită să dea greutate publică echipei.

Urmează Proclamaţia către ţară a Guvernului, din care aflăm că abdicarea regelui “deschide democraţiei noastre populare căi nuoi de măreţe înfăptuiri”. Subscriu cei 28 de membri ai Cabinetului Petru Groza, din care nu lipsesc Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Daicoviciu (cunoscutul arheolog era Subsecretar de stat la Aprovizionare!) etc. În stânga aceleiaşi prime pagini, corifeul comunist Vasile Luca face o amplă analiză a stării politice din anii anteriori. Era un rechizitoriu la adresa imperiolismului anglo-american, care a condiţionat ajutoarele alimentare din cei doi ani de foamete “de cătuşele robiei economice, politice şi naţionale” ale planului Marshall. Doar URSS ne-ar fi ajutat (?!), un an, în vreme ce în al doilea nu a mai avut posibilitatea. Neprihăniţii sovietici nu i-au lăsat pe români şi pe basarabeni să moară de foame cu premeditare, nu, ne-au ajutat cât au putut şi ei, sărmanii. “Cercurile manisto-brătieniste visau răscoala foametei împotriva democraţiei…” Dar “hienele s-au înşelat”. “Am suferit foamete, mizerie, boli, dar am învins”. Maniştii, brătieniştii şi tătărăscienii (aceştia din urmă, foşti tovarăşi de drum) sunt puşi la zidul infamiei, ca unelte ale trădării.

Textul legii privind proclamarea republicii are nouă articole care vorbesc despre abdicarea Regelui Mihai I, abolirea Constituţiei din 1886, cu modificările din 1923 şi 1944, împărţirea puterilor în stat şi formulele jurămintelor de credinţă ale membrilor Prezidiului Republicii, ale funcţionarilor publici (cărora li se stabileşte un termen de trei zile pentru a-şi exprima fidelitatea faţă de noul regim), precum şi ale membrilor Armatei, Grănicerilor şi Jandarmeriei. Noul guvern face minuni la comandă. Ministrul Apărării Naţionale, transfugul Emil Bodnăraş, anunţă îmbunătăţirea stării materiale şi morale (?!) a ostaşilor, subofiţerilor şi ofiţerilor, adică “mai multă hrană, mai mult echipament, tutun” şi, spectaculos, arderea etapelor pentru promovarea ofiţerilor “merituoşi” ori deschiderea porţilor ascensiunii rapide în corpul ofiţeresc pentru subofiţerii din aceeaşi categorie. “Armata populară” se năştea prematur.

Culturnicii nu se lasă mai prejos. Ion Pas, ministru secretar de stat la Departamentul Artelor şi scriitor de serviciu pentru o lungă perioadă, anunţa că “oamenii artei şi culturii” s-au înregimentat la comandă.

Dacă nu ai habar de istorie şi citeşti aceste texte, poţi crede că România a fost inundată de optimism. Limba de lemn era însă perfect paralelă cu realitatea. Iar în realitatea necontrafăcută de către mercenarii Moscovei şi cei ai condeiului, puciul de la 30 decembrie echivala cu sfârşitul României independente şi înfeudarea ei către apostolii roşii de la Răsărit. În anii ce au urmat, totul se va nărui în ţară, mai puţin trădătorii de neam şi puşcăriile politice.

Mihai Dorin este istoric şi publicist