Cui prieşte?

Termenul, moştenit din latină (aprilis [mensis]), este atestat în scris de la Coresi. Sub semnul nevoii de motivaţie a denumirii, ce provoacă etimologii populare, prier a fost apropiat însă de verbul (a) prii (acesta un vechi împrumut de origine slavă); a-i prii cuiva înseamnă „a-i fi cuiva favorabil, a-i fi de folos, a-i cădea bine; a-i tihniˮ. Şi, de aici, înainte de funcţionarea oricăror buletine meteorologice oficiale, au fost lansate avertismente asupra vremii schimbătoare de la începutul primăverii, căci „prier prieşte, dară şi jupeşte”; „şi prieşte, şi pârleşte” (Candrea); „prierul ori prieşte, ori beleşte” (Zanne); „ori prieşte, ori despoaie” (Hasdeu) etc. Toate cu referire în special la ploaie, care, spre deosebire de zgribulirile şi clevetirile necondiţionat hidrofobe ale meteorologilor tv, este dorită, şi nu numai la noi; francezii văd în tunetul din aprilie un semn bun („En avril s’il tonne, c’est nouvelle bonne”), iar într-o sentinţă italiană găsim aprecierea hiperbolică a fiecărei picături de ploaie din această lună, din perspectiva recoltei de vin: „D’aprile, ogni gocciolo un barile”.

* Familia de cuvinte din limba română a verbului nuanţează stări de spirit ale utilităţii, ale adecvării şi binelui: Biblia de la 1688 „tipăritu-s-auˮ şi „pentru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului rumânescˮ; pentru Ion Ionescu de la Brad, mămăliga este o „mâncare săţioasă, uşor de mistuit şi priitoare sănătăţiiˮ; Harap Alb, ca să prindă un roi, găseşte un „buştigan putregăiosˮ, pe care „îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelorˮ; Asaki credea că pentru „un product mănosˮ, „orice timp e priinciosˮ.

* Obiectivitate. Atmosfera de bunăvoinţă ce învăluie textual prezenţa membrilor familiei (vezi şi generalizarea „cu mare priinţăˮ) nu a limitat însă posibilitatea substantivului de a se plasa şi în sfera numirii neutre, locuţiunea adverbială fără de priinţă însemnând „nepărtinitorˮ, ca la Budai-Deleanu: „Iar eu, fără de pizmă şi priinţă… voi povesti cu bună credinţă tot lucrul cum esteˮ (Ţiganiada).

* Alte, care ştiinţe? Deoarece în aprilie-prier s-au reîmprospătat discuţiile privitoare la re-înfiinţarea aşa-numitei „Academii de Ştiinţeˮ, bănuită de unii ca încă un izvor de indemnizaţii pentru oarecare întreprinzători, încercăm, pornind de la terminologie, să vedem cui ar fi priincioasă respectiva întreprindere… organizatorică. Poate ştiinţei, nu-i aşa? Asta ar însemna că, neargumentat, i se pun sub semnul întrebării responsabilitatea şi activitatea Academiei Române, instituţie naţională care, de la începuturile de acum 150 de ani, prin statut şi, acum, prin coordonarea, la nivelul secţiilor specializate, a câtorva zeci de institute de profil, este cel mai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România şi îşi asumă orientarea şi nivelul cercetării în cele mai importante domenii ale ştiinţei.

* Precedente. Nu putem intra, fireşte, în amănunte, însă, chiar recent, unele situaţii au dat de gândit. Sunt, de exemplu, discuţii, măcar contradictorii, în legătură cu Academia de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale (fostă Academia de Ştiinţe Militare). Ceea ce a reţinut opinia publică este cuantumul indemnizaţiilor „viagereˮ ale celor numiţi „academicienii lui O.ˮ. Întrucât există, ca unităţi de învăţământ (superior) de profil, academii ale forţelor terestre, ale forţelor aeriene şi altele, cu atribuţii de instruire, dar şi de cercetare, atunci se poate pune întrebarea în ce fel anume este prielnică ştiinţei respectiva ASSN? După „gura păcătosuluiˮ, avantajul pare a fi pentru acei cărora „le-a priit puterea şi le prieşteˮ (cf. /prisacariu.ro/).

* Inflaţie. Aşa cum arătam într-un articol din „Timpulˮ, ultimele decenii au învârstat discursul public cu apariţia a numeroase titulaturi de instituţii şcolare, dar şi de simple „privatizăriˮ cu scopuri lucrative (sau distractive), ce şi-au zis „academiiˮ. Din prima categorie cităm formule cum sunt „Academia de poliţie”, „~ de afaceri”, „~ de tineret”, „~ de englezăˮ sau, de ce nu, „Academia de fotbal Gh. H.ˮ, respectiv „Academia de cricketˮ. A doua categorie surprinde ȋn special prin aplomb: „Academia de fitness”, „~ de biliard”, „~ de popiceˮ, o sintagmǎ ce nu s-a inventat la noi (cf., de ex., „Bowling Academy in East Providence”). Tot după modele străine, există „Academii de bereˮ. Apoi, poate că rigorismul ce i-a făcut pe profesioniştii dintr-un domeniu să-şi atribuie numele de „Academia infractorilorˮ a primit o replică prin titlul „Academia de evaziuneˮ al emisiunii unui canal tv.

* Cel puţin zona terminologică inflaţională, de stringentă actualitate, ar putea să-i preocupe pe amatorii de asocieri (oricum) lucrative şi titulaturi insinuante: oare sunt iniţiativele lor dintre cele care, folosind definirea prielnicului, „cad bineˮ spaţiului şi discursului public demn? Mai ales că ţinta s-ar afla în zona ştiinţei! 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi