Culoarea în arhitectură

Privim, cu diverse sentimente, explozia de culori sintetice din frumosul nostru oraş. Sunt toate gamele. De la roşul cel mai fierbinte, la albastrul cel mai glaciar. Toate nuanţele sunt adiţionate pe case, pe blocuri, pe acoperişuri, pe garduri şi pavimente. Nu mai e o raritate să vezi asociate pe aceiaşi clădire ciclamen cu verde brotăcel în contururi negre. Poate că e o combinaţie atrăgătoare?! Tehnologic vorbind, avem posibilitatea să aşezăm, una lângă alta, cele mai ţipătoare, conflictuale şi nepotrivite culori. Sunt în Iaşi multe exemple de bun gust la clădirile mai vechi, chiar şi la acelea obişnuite. Dar nu le mai vedem. Au ieşit din raza noastră de percepţie. Tot ce mai interesează sunt mostrele de culoare ale fabricantului de var, de tablă sau vopsele. Cine, ce ne îndeamnă să alegem culorile aşa de prost, atât de strigător la cerul nuanţat şi expresiv de deasupra unicului peisaj al Iaşilor?

O poveste adevărată pare să susţină dezmăţul cu stridenţe. Renaşterea, ruperea de goticul Evului Mediu, se revendică de la antichităţile în situ, de pe întreg teritoriul Italiei de astăzi. Clădiri romane întregi sau în ruine impresionau cu măreţia lor perfectă ochii noilor creatori de arhitectură. Folosirea materialelor naturale, în special a pietrei, în texturi şi culori diversificate, au susţinut fanteziile inovatoare ale artiştilor vremii. Formele ponderate, echilibrate, ale renaşterii au evoluat rapid la manierism, baroc şi rococo, în structuri compoziţionale mereu mai bogate, excesiv de decorate, cu libertate maximă în utilizarea culorilor. Cu libertate, dar şi cu mult talent cu priceperea în asocierea nuanţelor pentru exprimarea unui sentiment, unui gând spaţial. Nu intrăm aici în amănunte, dar arhitectura rococo are dragoste pentru culoare într-un echilibru al nuanţelor de cele mai multe ori spectaculos. Aşa încât, dacă o întreagă epocă clasicizantă s-a folosit de culoare, de ce n-am face-o şi noi?

În secolul XVIII se redescoperă arta greacă clasică. Aceeaşi artă care, prin intermediul civilizaţiei latine, a determinat arhitectura Renaşterii. Numai că templele şi teatrele de marmură ale Eladei au părut europenilor de o frumuseţe olimpiană prin simplitatea şi puritatea ei naturală. E o revelaţie venită la timp pentru a fi opusă excesului rococo dominat de senzualitate. Se naşte aşa neoclasicismul acela pur pe care îl găsim, după ce a trecut prin Rusia, şi la Iaşi. Sunt în oraşul nostru multe biserici şi case albe, simple, desenate după schemele europene ale noului stil. Nu mult timp după ce continentul, şi lumea, s-a umplut de construcţii monumentale albe, sau de culoarea pietrei naturale, s-a aflat, nu fără stupoare, că frumoasa marmură a templelor greceşti era pictată în culori vii, ţipătoare. Nicidecum grecii nu suportau în oraşele lor monocromatismul marmurei. Iată, putem respira uşuraţi! Avem o motivaţie solidă, balcanică, pentru culoare în toate nuanţele, intensităţile şi texturile posibile din arhitectura noastră cea de toate zilele (dar cât de potrivit e termenul de arhitectură pentru puzderia de construcţii fără suflet, vom vorbi altădată…)!

Dincolo de orice istorie sau, de ce nu, dincoace, sunt două căi de a aduce, prin arhitectură, culoare în spaţiul nostru de viaţă. Una e culoarea naturală a materialelor de construcţie, lemn, piatră, cărămidă, în variate nuanţe şi texturi. Imaginea unei case tradiţionale româneşti era dominată de lemn, var stins, piatră, lut. Griurile lemnului lucrat de vreme, asemănător cu tulpinele arborilor, albul puţin albăstrit al pereţilor făceau din arhitectura respectivă o formă integrată în peisajul verde. În principiu materialele naturale aparente au devenit azi un lux. Nu şi-l permit mulţi. Problema e că şi aceia care şi-l permit nu le înţeleg forţa de a povesti. O plimbare prin Iaşi e convingătoare, e în favoarea lor. Frumuseţea simplă, echilibrată şi stabilă a casei domneşti de la Cetăţuia, farmecul cald al fostei uzine electrice de la fostele uzine Nicolina, căldura şi luminozitatea diverselor nuanţe de alb de pe casele mai vechi şi mai recente… Dacă ne-am păstra aspiraţiile plastice în zona acestor texturi şi game coloristice pentru întreg Iaşul? Oare ce s-ar întâmpla, am putea muri de frumuseţe?

Cealaltă cale este utilizarea culorilor puse la dispoziţie de tehnologia contemporană, dar nu la întâmplare, cum vedem astăzi peste tot. În fapt, universul definit prin culoare e fantastic. Culoarea e, în civilizaţia noastră, materialul fundamental al picturii ca artă. Acea artă creatoare de stări, sentimente, idei numai prin combinarea culorilor naturale sau artificiale. Arhitectura e şi ea arta spaţiului. Nu pare nimic mai logic, mai creativ, de a te sluji de sensibilitatea pictorului, picturalului, pentru a susţine, într-o poveste căutată, spaţialitatea utilă a arhitecturii. Ideea nu-i o noutate. În vechime, dar şi azi în operele valoroase artele sunt integrate în susţinerea unei spaţialităţi culturale. Sunt mulţi arhitecţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, în lume, care sunt şi pictori şi sculptori şi graficieni în acelaşi timp. Iar dacă toate aceste domenii ale vizibilului nu se regăsesc în aceiaşi personalitate, nu e nici o problemă. Se poate alcătui o echipă din artiştii diverşi capabili să finalizeze împreună, o viziune expresivă, plastică, reprezentativă unui loc anume. Desigur, există o condiţionare severă în împlinirea unui astfel de vis: trebuie să-şi dorească acest lucru şi beneficiarul. E o chestiune delicată. Adevărul e că majoritatea proprietarilor de case cred că ştiu mai bine decât oricine ce le place şi atunci, de la un moment încolo, sau chiar de la început îşi construiesc casa după propria viziune. Ceea ce s-a construit în Iaşi în ultimii douăzeci de ani, în acest mod, demonstrează că e o atitudine greşită. De urâţenia spaţiului social rezultat nu suferă numai proprietarul sau proprietarii în cauză, ci întreaga comunitate. Ne urâţim viaţa unii altora, la propriu şi la figurat. Nu-i aşa că-i absurd?

Ionel Oancea, manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului