Cum am văzut finala Simonei

Semifinala cu Petkovic

Pe la patru jumate după masă, am ajuns la Sibiu. Mi-am luat rucsacul în spate şi m-am îndreptat spre centru, printre altele, ca să beau undeva o bere şi să mănânc o ciorbă. M-am oprit la Casa Frieda, chiar pe pietonalul Nicolae Bălcescu (Heltauergasse, pe germană – Uliţa Cisnădiei, adică), am intrat în restaurant, iar pe televizor tocmai se juca semifinala Maria Şarapova – Eugenie Bouchard. M-am aşezat la masa cea mai bine poziţionată, am comandat o bere şi-am urmărit în linişte derularea ostilităţilor. Meciul s-a întins, cel al Simonei, spuseseră cei de la Radio România Actualităţi, urma să fie „pe la ora şase seara” – până la urmă, dacă bine ţin minte, a început binişor mai târziu, abia undeva pe la şapte! Iar ultimul tren spre Sălişte îl aveam la opt fără douăzeci! Asta este, mi-am spus. A început meciul Simonei, în restaurant ziceai la un moment dat că-i crâşmă de gară, la câtă lume tot intra şi ieşea – dar de fapt oamenii se refugiau de pe terasa din faţă înăuntru – începuse o furtună şi apoi s-a pus pe-o ploaie zdravănă. În fine, după ce Simona a mai urcat o treaptă istorică (pentru ea – prima fiind accederea în semifinala unui turneu de Grand Slam!), am cerut nota, mi-am luat rucsacul şi geanta şi am ieşit – ploaie se oprise! M-am îndreptat către primul taxi liber.

– Mergeţi şi în afara oraşului?

– Da, cum să nu. Unde vreţi să mergeţi?

– La Amnaş.

Şi uite aşa, am mers pentru prima oară-n viaţa mea cu taxiul la Amnaş. Care m-a costat 70 de lei. Dar a meritat – graţie Simonei.

Finala cu Şarapova

Vineri am început să cosesc iarba din curte – mai mare ca niciodată! Aveam să aflu că plouase aproape toată luna mai, aşa că era explicabil. Seara a plouat din nou în draci. Schema era asta: peste zi, soare şi căldură mare, după masă începeau să apară primii nori, iar seara se deschideau ecluzele cerului!

Sâmbătă am cosit iarba din faţa casei – de, urmau Rusaliile. Apoi m-am apucat să scriu repede articolul pentru lunea trecută – în ideea să termin până la prânz, să mă duc la trenul Timişoara-Bucureşti şi să combin utilul (cumpărături, de la pâine până la presă) cu plăcutul (finala Simonei). Mi-am terminat articolul la marele fix, la ora 13.15 am ieşit din casă – trenul era la 14.17 la Sălişte, distanţa: 6 km. L-am prins fără probleme, am ajuns iar la Sibiu. Mi-am făcut cumpărăturile şi pe la patru fără un sfert eram la Casa Frieda. Intru – canci, Eurosport! No signal! Întreb un chelner – mă lămureşte: „S-a stricat televizorul, întâi a mers cu pureci, acum nu mai merge deloc!”

Aoleu, ce mă fac? Mi-am amintit de-un bar-restaurant care dădea meciuri. Nu era departe. Ajuns acolo, toate mesele erau fie ocupate, fie aveau câte-un bilet cu „Rezervat”! Întreb un chelner dacă nu mai aveau vreun loc liber. „Îmi pare rău, până şi locurile de la bar sunt toate rezervate!”

Am ieşit descumpănit. Eram în zona Universităţii. Pe acolo mai era o terasă. O găsesc. Două televizoare. Locuri de unde puteai să vezi meciul mai erau. M-am aşezat la o masă. Meciul începuse. Dar mare lucru nu vedeam – din cauza soarelui, a luminii. Pur şi simplu nu vedeai mingea. Puteai doar să ghiceşti cam unde lovise Şarapova ori Simona. Dar măcar aveam comentariul în direct, vedeam evoluţia scorului. Şi din când în când mai vedeam şi câte o minge – la reluări.

Cam pe la începutul setului 2, norii nelipsiţi. Iar se apropia o furtună! Chelnerii începură să strângă pernele de pe scaune. La un moment dat, au tras câte o husă peste ecrane!

– Mergeţi jos, în bar!

Mi-am achitat cele două beri, am coborât. Câte-un ecran pe fiecare stâlp al barului subteran! Condiţii brici. În momentul în care Simona a câştigat setul 2, egalând-o pe Şarapova, am mai comandat o bere. Cum era o mică pauză, am urcat până la toaletă. Afară, într-adevăr, ploua din nou în draci! În timp ce mă aflam la toaletă, zvum, s-au stins toate becurile! Am coborât în bar – beznă, dacă facem abstracţie de câteva lumini de telefoane mobile. Timp de 20?, 25 de minute – aşteptare contra timp. De-acum iar aveam o problemă: nu trimisesem nici articolul! Tocmai când mă pregăteam să plec, a revenit curentul! Era 40:15 pentru Şarapova, pe serviciul Simonei! Rusoaica face break-ul cu mingea picurată de pe fileu în terenul Simonei. Curat ghinion. Am stat până ce-a câştigat Şarapova şi serviciul ei – şi finala. Chiar dacă a pierdut, Simona a făcut un meci mare!

Epilog

Am fugit la singurul internet-café de care mai ştiam, mi-am trimis articolul. Când am ieşit, era 19.33. N-aveam cum să mai ajung la Gara Mare. Am luat iar taxiul, de data asta până la Gara Turnişor. Am prins ultimul tren spre Sălişte. Când am coborât, ploaia se oprise. Am luat-o la picior spre Amnaş. În vest, un aprins apus de soare pe sub nori. La un moment dat, văd două ciuperci în iarba de dincolo de şanţ – una babană şi una tânără. Erau şampinioane de… „oraş” (cum se cheamă în germană)! Le-am cules. Am mai mers ceva vreme pe lângă drum, în speranţa să mai găsesc ceva ciuperci. Şi-am găsit, dar altele. Îmi păreau cunoscute. „Trebuie să fie ciuciuleţi”, mi-am zis. Le-am cules şi pe astea. Altele n-am mai găsit.

Ajuns acasă, am luat imediat cartea redegistă despre ciuperci cumpărată prin anii 1980, am căutat la ilustraţiile color de la final şi, într-adevăr, le-am identificat în proporţie de 99%: Nelkenschwindling, în latină – Marasmius oreades.

Am curăţat şampinioanele, am rupt cozile de la celelalte (pe cât de subţiri, pe tot atât de tari) şi le-am prăjit pe toate cu câteva feliuţe de slănină, iar asta mi-a fost cina din ziua finalei.

P.S. Ajuns la Iaşi, am verificat: nu erau ciuciuleţi, ci bureţi de rouă!