Cum se mai moare în România

„Ce bine e aici, ca la hotel”, mi-a spus vecinul de salon al bunicului meu. Şi, într-adevăr, în Pavilionul 6 al Spitalului de boli infecţioase, condiţiile sunt decente, e curat, e linişte, personalul medical e atent. Prima reacţie e de mirare. Şi de bucurie. Am avut noroc… Pentru că numai norocul îţi poate da sentimentul firescului în spitalele de stat din România. „Doar că, a mai adăugat omul acela simplu, de la ţară, cu un bun-simţ elementar, mi-a luat o noapte întreagă ca să ajung aici.” „Cum aşa?”, m-am nedumerit eu, din lipsă de experienţă. Foarte simplu: la Urgenţe a trebuit să aştepte de la orele 23 până la 5 dimineaţa pentru ca cineva să-l consulte şi să-i completeze un formular pe baza căruia să poată fi internat la Infecţioase. Cu toate că omul s-a plâns, în mod repetat, că îl doare foarte tare în piept, că nu mai poate respira, că nu poate sta întins. O doamnă doctor de la ORL l-a întrebat rece dacă îl doare traheea, omul i-a răspuns simplu că el nu se pricepe la termeni medicali, dar că îi poate arăta unde îl doare şi i-a indicat zona pieptului, la care doamna doctor s-a luminat deodată la faţă, de parcă tocmai salvase o viaţă şi i-a spus că domeniul ei de activitate îl reprezintă zona corpului de la gât în sus. Şi au mai trecut vreo două ceasuri. Către dimineaţă, o asistentă s-a îndurat, văzându-l pe bietul om perpelindu-se în suferinţă tot aşteptând hârţoaga izbăvitoare, care să-i permită internarea şi i-a şoptit discret: „Domnu, daţi-i ceva la doamna doctor, că altfel nu vă face hârtia!” Omul s-a scotocit prin buzunare, a stors vreo 30 de lei, în bancnote mici şi deodată lucrurile au început să funcţioneze, şi-a primit biletul şi a ajuns, după o noapte chinuitoare, pe patul de spital. Sigur, ascultând relatarea, ceva s-a revoltat în mine: că medicii au salarii mizerabile – e adevărat. Dar să refuzi să acorzi ajutor unui om aflat în criză, asta e subuman. Pentru că umanitatea nu se măsoară în bani. Iar spitalul de Urgenţe ar trebui să fie ultimul loc în care asemenea întâmplări să existe. Am trecut şi eu pe acolo, dar am avut noroc de doctori buni şi atenţi. Norocul, iarăşi norocul…

Dacă s-ar fi oprit aici, povestea colegului de salon al bunicului meu ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Cine ştie, poate e vorba de o excepţie, că doar nu există pădure fără uscături. Doar că partea cu adevărat dramatică se petrecuse înainte. Omul locuia într-un sat aflat la vreo 50 de kilometri de Iaşi. „A durat patru ore şi jumătate până am ajuns la Iaşi”, şi-a început el istorisirea, dar pe un ton pasiv, de parcă nimic nu i-ar mai fi putut smulge vreo mirare. Deşi încă tânăr, mai trecuse prin spitale, fusese operat de hernie de disc, contra taxă, fireşte. De data aceasta însă, salvarea a ajuns la aproape două ceasuri după ce a fost chemată. Şi, cum tot bătuse drumurile neasfaltate, pline de hârtoape, a cules şi alţi bolnavi de pe drum. Printre ei, şi o femeie care mai avea puţin şi năştea. Numai că nici naşterea iminentă nu a putut convinge dispecerul să direcţioneze ambulanţa direct către spital. Şi a mai poposit într-un sat, ca să mai ridice încă o femeie însărcinată, care nu năştea, dar se simţea rău. La 30 de kilometri de drumul european, viaţa e cu totul altfel decât ne-o imaginăm. Prin urmare, a mai trecut încă o oră şi jumătate şi când, în sfârşit, ambulanţa a demarat către Iaşi, femeia care stătea să nască chiar a născut. „Probabil de la hurducături”, şi-a dat cu părerea martorul acestor sumbre întâmplări. Şi atunci medicul a cerut celorlalţi bolnavi o pelincă, ceva în care să poată înfăşura bebeluşul. O femeie a refuzat să ofere cârpa atât de necesară. Şi, cum nimeni nu a dat vreun semn, omul meu a scos din bagajele lui un prosop şi l-a donat pentru micuţ. Pe la Miroslava, cum lucrurile păreau că se înrăutăţesc, a venit o salvare specială şi a ridicat, aşa, înfăşurat în prosop, micuţul care venise, de capul lui, pe lumea asta atât de neprimitoare.

Dacă s-ar fi oprit aici, povestea colegului de salon al bunicului meu ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Numai că omul a mai adăugat, după un moment de respiro: „După aia am aflat că a murit copilul ăla, că femeia era de la noi din comună şi s-a auzit… Na, era mai săracă…” Stupoare. Indignare. Milă. Scârbă faţă de un sistem care nu dă nici o şansă celor aflaţi la periferia societăţii. „Acum, a conchis cu o modestie netrucată omul acela, zic şi eu, nu ştiu, poate greşesc, dar mă gândesc aşa: oare dacă ambulanţa ar fi dus-o direct la spital pe femeia aia, copilul ar mai fi murit? Nu ştiu, nu vreau să greşesc, dar zic şi eu, aşa…” Şi, după aceea, a curmat tăcerea noastră care devenise apăsătoare: „Dar aici e bine, e curat, mâncarea e bună doamna doctor şi doamnele asistente au grijă de noi, e ca la hotel…”

Mă duce mintea să nu comentez abuziv o atare poveste. Săptămâna trecută, mii de medici au ieşit în stradă, cerând nimic altceva decât normalitatea: salarii cât de cât decente şi condiţii acceptabile în spitale. Au dreptate, sigur că au dreptate: o ţară în care politicieni de doi bani fac averi necontrolate, în vreme ce medicii şi profesorii trăiesc sub limita decenţei, o ţară care-şi neglijează educaţia şi sănătatea e una complet tarată. Numai că mai există şi o limită a omeniei, a cărei încălcare nu se poate scuza prin faptul că statul îşi bate joc, sistematic şi de ani buni, de o categorie profesională care ar trebui ţinută la mare respect.

Cum se moare, aşadar, în anul de graţie 2013, în România? Chiar înainte de a te naşte, aş spune, dacă ghinionul te-a aruncat într-un mediu mai puţin favorizat. Mi-e greu să îmi dau seama dacă acel copilaş s-a născut sau a murit direct. La noi, viaţa şi moartea pot fi atât de apropiate, încât se confundă.