Declaraţie surpriză a principelui Mihail Dimitrie Sturdza despre Ceauşescu

Pe strănepotul domnitorului Mi­hail Sturdza nu-l apasă boieria. Nu se mândreşte cu sângele albastru care îi curge prin vene, dar nici nu se simte ruşinat de el. Pur şi simplu aşa i-au fost împărţite cărţile. Toată via­ţa a fost la fel, cu patru cărţi în suită, aşteptând-o pe a cincea. Uneori i-a intrat roiala, alteori a rămas cu o chintă spartă. A început să-şi dea sea­ma de presiunea numelui în timpul comunismului, când „regimul controla toată populaţia şi inventa pe duşmanul de clasă, care exista în mod teoretic şi era peste tot, care era împotriva muncitorilor, ţăra­ni­lor, mai era în legătură cu imperialişti care mai complotau şi ei şi făceau tot felul de planuri pentru a dăuna comunismului.“ Mihail Di­mitrie Sturdza ridică din umeri. A iro­nizat toată viaţa regimul şi pe oa­menii care l-au luat în serios. Acum, la aproape 80 de ani, îşi aduce a­minte de el ca de un coşmar urât, coşmar care se tot întoarce, încăpă­ţânat, în unele nopţi să-i bântuie liniştea.

Arestat după absolvire

Mihail Dimitrie Sturdza a fost arestat la 17 ani, la trei zile după ce a terminat liceul. A fost acuzat de a nu fi denunţat „o organizaţie subversivă“. O organizaţie compusă pasă­mite din elevi de 12-14 ani, care se cunoşteau mai mult din vedere, şi din rândurile cărora, înfierată, o ele­vă a lipit o fiţuică cu un mesaj anticomunist pe o clădire. Se întâmpla în primii ani de liberare a ţării de către armata roşie. Principele se re­trăsese cu familia sa din Moldova care fusese răvăşită de nemţii care se retrăgeau şi de ruşii care „salvau“. Iar de la atâta salvare n-au mai ră­mas decât cu numele de Sturdza, restul moşiilor, a conacelor şi a ave­rilor fiind la terţi. Tatăl murise înaintea războiului într-un accident, mama nu se putea angaja din cauza numelui, copiii erau ameninţaţi cu darea afară din şcoală din acelaşi motiv. Iar băiatul cel mare, Mihail Di­mitrie, a fost arestat şi a urmat tra­seul Jilava – Ghencea – Bacău – O­neşti. „Am fost scos de la Jilava după trei luni şi dus în lagărul de triere de la Ghencea, alături de su­te de oameni, de la chiaburi, şoferi de camion care înjuraseră regimul după o petrecere cu ţuică până la oameni politici sau rudele lor“, îşi aminteşte el. A ieşit din închi­soare după doi din cei trei ani de „pedeapsă administrativă“. Fusese închis fără proces, fără drept de apărare.

Interpret la trei preşedinţi

Prinţul vorbeşte într-o română per­fectă, curată şi limpede. Limba l-a şi ajutat până la urmă să răzbeas­că din ţară, prin Grecia. A fost traducător la fostul IPROCHIM până când represiunile din ţară deveniseră atât de mari încât a cerut ajutor să treacă graniţa. Aceasta era închisă, începuseră împuşcăturile celor care îşi încercau norocul pe Dunăre înot sau de-a buşilea prin zona verde. El n-a vrut să-şi rişte viaţa şi nici onoa­rea familiei. Cum avea să ajungă altfel interpretul personal al preşe­din­telui şi al marelui general Char­les de Gaulle, venit în România? Sau mai apoi al administraţiilor conduse de George Pompidou şi Valéry Giscard d’Estaing? „Până la vârsta de aproape 80 de ani am rămas cu un fel de subconştient şi visez câteodată faptul că mă aflu într-un mediu comunist. Înconjurat de Securitate şi un mediu periculos. Nu pot să spun că mă aflu într-un situaţie psihică deranjată, dar visele legate de vremurile comunismului reapar din când în când.“

Pe de Gaulle a ajuns să îl respecte pentru felul în care îi trata pe cei din jur. Pentru bunătatea sa, pentru exigenţa sa, pentru modul în care ridica o sală în picioare în urma unui discurs. De aceea, când l-a văzut prima dată pe Ceauşescu, în calitate de in­terpret, Mihail Dimitrie Sturdza nu a rămas impresionat. „Dacă ar fi avut norocul unei educaţii mai îngrijite, mai orăşeneşti, stuperioare, nu ar fi fost un om de stat rău. Era şiret, crescut la şcoala de partid, obişnuit să se apere din toate părţile împo­tri­va disidenţilor, a deviaţioniştilor, a duşmanilor de clasă. A urcat trep­tele puterii încetul cu încetul, cu răbdare şi abilitate, dar se vedea, când era în faţa unor oameni de stat occidentali, că era un om făcă cultură şi din naştere avea o dificultate de a se exprima. Când voia să vorbească şi se entuziasma pu­ţin, dacă pot folosi terminul, se scremea să găsească cuvântul pe care îl căuta, agita din braţe, ceea ce arăta că nu ştia să facă altceva.“ S-a gândit, prima dată când i s-a propus să fie interpret, cum ar arăta o întâlnire cu Ceauşescu pe care mul­ţi dintre românii din exil îl tratau ca pe un „criminal, asasin, unealta Moscovei“. S-a hotărât să o facă fi­indcă s-a gândit că, indiferent de decizia sa, administraţia franceză ar fi luat pe altcineva în loc.

Doamna de onoare a Elenei Ceauşescu: mică, urâtă şi saşie

„Dar dacă mai există oamenii astăzi care îl regretă pe Ceauşescu, pe Elena nu o regretă nimeni, pentru că era o băgăreaţă. Academi­ciană de renume mondial…. o ne­ruşinare faţă de Academia Româ­nă, unde erau oameni de mare pregătire care s-au găsit supuşi unei femei care nu avea nici un fel de intelect.“ Prinţul vorbeşte calm, dar ochii îi scapără. E limpede că, ţinând cont de educaţia sa, respectă protocolul ca pe-o carte sfântă. De aceea, deşi susţine că n-a putut să-şi formeze o părere despre Elena Ceauşescu în cele câteva vizite pe care le-au schimbat administraţiile României şi Franţei, înţelege de ce lumea şi-o aminteşte ca fiind rea. Manipula discuţiile, se băga în conversaţiile liderilor de stat, avea câte o părere despre orice şi oricine, dar, mai ales, voia ca oamenii să aibă o părere bună despre ea. Mihail Dimi­trie Sturdza îşi aduce aminte de o vizită pe care a făcut-o familia Ceau­şescu la Paris. Elena, îmbrăcată cochet, îşi mai adusese încă un bagaj. „Era o femeie între două vârste. Nici frumoasă, nici urâtă. Da­că o vedeai pe stradă nu îi dă­deai nici o atenţie, dacă erai cineva care voia neapărat să găsească ceva de criticat în aspectul ei fizic. Dar ea voia să pară mai frumoasă decât era în realitate, aşa că a venit la Paris însoţită de o femeie mică, urâtă foc şi saşie (n.r. – care se uita în cruciş). Or asta făcea o impresie proastă mai mult decât el când spunea câte ceva, ce nu era tot timpul de o prostie nemaipomenită“, îşi aminteşte princepele.

Acesta povesteşte că vine în fiecare an la Iaşi cu inima deschisă. Poves­teşte că dintre toate oraşele României, la Iaşi s-a simţit cel mai mult aproape de casă, chiar dacă aceasta, care era pe Copou, nu mai există. De altfel, pentru multe dintre clădirile şi avuţiile familiei sale încă sunt procese în desfăşurare. Nici dacă le-ar avea pe toate nu ar vrea să revină la putere regimul burghezo-moşieresc. Oricum, în esenţă, nu se diferă, în ochii prinţului, foarte mult faţă de cel de acum. Şi acum sunt oameni care trăiesc pe spinarea celor care mun­cesc, doar că, acum, aceştia nu o mai fac doar în câmpuri. Şi mulţi dintre boierii de astăzi îşi mai păstrează la loc de cinste caietul de membru de partid.