Caută 
1 MIN
Video
Proiectul rezumă şi explicitează intenţiile autorului, transpunându-le în registrul discursiv, pe cât posibil non-echivoc, al cuvintelor.
Pare tot mai evident astăzi că unul dintre criteriile ce diferenţiază generaţiile de artişti, dar şi evoluţiile individuale ale acestora vizează felul în care este asumată ideea de „proiect”. Pus de unii sub semnele aroganţelor conceptuale postmoderne şi cosmetizărilor teoretice de faţadă, acceptat de alţii ca indispensabil şi util, „proiectul” îi separă pe artiştii (nu puţini) ce se expun la întâmplare, fără o motivaţie clară şi coerentă, de cei care preferă ordinea premeditată a înfăţişărilor publice. Pot fi sintetizate avantajele etalării de proiect? În principiu, acesta atenuează improvizaţia, limpezeşte ideea de ansamblu, favorizând critica şi interpretarea. Proiectul rezumă şi explicitează intenţiile autorului, transpunându-le în registrul discursiv, pe cât posibil non-echivoc, al cuvintelor. Statement–ul scris în prealabil de artist şi livrat cu anticipaţie publicului devine piesa textuală decisivă, menită a elucida semnificaţiile, oferind totodată indiciile conceptuale şi metodologice necesare optimei receptări a mesajului.
Precizările de mai sus îmi dau ocazia să evoc cel mai proaspăt exemplu de proiect-bine-făcut, cel al Deliei Andrieş – absolventă aUniversităţii de Arte ieşene şi doctorandă a celei similare din Bucureşti. Intitulat Visual Silence/ Portaits of Absence(Tăcere vizuală/ Portrete ale absenţei), acesta a fost inaugurat zilele trecute la noua galerie „Theodor Pallady”, de pe Strada Lăpuşneanu.
Pentru a evita să intre în capcana unui concept care invocă tăcerea, artista argumentează în textul său motivaţional inadecvarea pe care trebuie să o depăşescă: „Statementul meu rezidă în faptul că un artist nu ar trebui să aibă un statement, cu excepţia creaţiei lui, care ar fi menită să-i legitimeze cel mai bine crezurile şi intenţiile ”. Opţiunea de a vizualiza tăcerea este justificată cultural; „timpul prezent nu mai are răbdare să permită experienţei de receptare artistică să se manifeste inefabil şi nici practicii artistice să-şi ia răgazul necesar pentru a produce inefabilul… Cauzele acestui tip de pozitionare sunt multiple. Una dintre ele rezidă în faptul că mă interesează mai mult încercarea de a operaţionaliza prin mecanisme specific artistice conţinuturi informaţionale (extra-artistice). Astfel, urmăresc codificarea artistică a demersului conceptual, în detrimentul intermedierii lui teoretice. Proiectele mele au la bază strădania de a implini un act comunicaţional prin re-prezentarea (prezentarea din nou) tensionată a realităţii, folosind mijloace specifice limbajului vizual, cu intenţia de a-i reda obiectului artistic capacitatea de a aduce cu sine o altă lume. El funcţionează, astfel, ca fereastră sau punte, permiţând conţinutului informaţional să se fenomenalizeze saturat în procesul receptării artistice. Apariţia acestuia în fenomen imobilizează privirea prin suprasaturare de sens, pâna când, ca efect al doxei inversate, ea devine nudă.”
Autoarea oferă două indicii asupra modului de receptare a lucrărilor. Primul vizează chiar subtitlul; „sintagma Portraits of Absence (Portrete ale absentei) nu se referă la absenţa umană din imagini, cu toate că, în aparenţă, acesta este sensul imediat”. Al doilea constă în îndemnul adresat publicului, de „a abandona, în măsura posibilului, atitudinea de a căuta semnificaţii prin intermediul raţionamentelor logice sau al interpretarii textuale”. Proiectul a fost gândit astfel încât „să se folosească de nivelul iconografic pentru a putea accesa un conţinut informaţional neraţionalizabil, dar recuperabil la nivel de stări”.
Sursele de inspiraţie sunt şi ele evocate: afirmaţiile cu privire la dinamica tăcere-cuvânt ale Fericitului Augustin, ale Sfântului Dionisie Areopagitul şi ale lui L. Wittgenstein. Deşi fac parte din contexte diferite, ele au în comun o atitudine convergentă faţă de actul tăcerii: „Pe cele ascunse, ce înving înţelegerea noastră, le-am cinstit cu tăcerea", sau „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă". Scrierile acestora „m-au trimis la ideea că dincolo de cuvânt se ascunde ceva mai important, şi anume tăcerea cea plină de sens. Aceasta m-a motivat să urmăresc felul în care pot transpune tăcerea plină de sens a cuvântului într-o tăcere de tip vizual, al cărei sens să comunice conţinuturi similare cu cele ale actului lingvistic al tăcerii. Şi aceasta fără a recurge la rezolvări la îndemână din punct de vedere tehnic, precum o pânză nepictată, ci prin realizarea unor imagini figurative, cu un sens al cărui referent să nu trimită spre imaginile însele, ci dincolo de ele… Absenţa este elementul unificator, ceea ce leagă lucrurile între ele şi le face să coexiste, dar e nevăzută prin exces de prezenţă. Aceasta înseamnă, aplicând pe una dintre imaginile din cadrul proiectului, că prioritatea expresivă a lucrării Horns raised by silence (Coarne ridicate prin tăcere) nu se află la nivelul reprezentării figurative (melcul), ci în starea de tesiune meditativă a atmosferei, unde tăcerea (muţenia) este forţa nevăzută care determină acţiunea şi mişcă lucrurile”.
Delia Andrieş „portretizează” astfel stări şi ambianţe în care nu cuvintele vorbesc, ci tocmai tăcerile, deprimante sau apăsătoare, transpuse vizual. Trăită la intensitatea emoţiilor necenzurate, „absenţa” poate fi la fel de vie ca şi prezenţa lucrurilor sau a persoanelor. „Golul” este resimţit în tonalităţi diferite, ca teamă, anxietate, melancolie, nostalgie, sugerate ingenios de gradaţia efasată a culorilor. Subtil articulat din punct de vedere speculativ, proiectul Deliei Andrieş se detaşează supleţea şi coerenţa ideilor, argumentând implicit în favoarea demersurilor artistice premeditate, documentate şi fortificate conceptual. Chiar dacă arta de astăzi nu se rezumă doar la atât…
