Democraţia şchioapă

Majorările salariale pentru angajaţii de la stat au eclipsat temporar toate celelalte subiecte şi evenimente. Criza structurală prin care trece Uniunea Europeană, corupţia cronică din societatea românească, aventurile lui Dragnea în Brazilia, vacanţele lui Iohannis, ipocizia lui Băsescu, degringolada din PNL, pseudo-dizidenţa lui Chirica în PSD, toate au trecut la capitolul „şi altele”. Toţi ochii sunt aţintiţi pe guvern, care dă de înţeles că a descoperit o mină de aur, deşi în aer miroase a Caritas şi FNI, pentru că sursa fondurilor e incertă. Generozitatea Guvernului vizează aproximativ 5 milioane de pensionari şi pe cei 1,2 milioane de angajaţi în instituţiile de stat. Ceilalţi 3,6 milioane de angajaţi din economia românească, adică efectivul din mediul privat, sunt, în cel mai bun caz, simpli spectatori – un sfert dintre ei pe salariu minim. Un oarecare paradox e că, în 2010, când „Băsescu” a tăiat salariile (nu tuturor) bugetarilor cu 25 la sută, s-au făcut auzite proteste de peste tot; acum, când aceleaşi salarii cresc şi cu mai mult de 100%, nu protestează nimeni că majorările nu sunt însoţite de criterii clare şi ferme de performanţă.

Dincolo de discrepanţele veniturilor, mai e o problemă, invizibilă pentru actualul guvern şi tolerată de toate celelalte dinaintea lui: unde e cealaltă jumătate de Românie? Pentru că nu ies la socoteală aproape 9 milioane de oameni – probabil cei care nici nu se mai sinchisesc să meargă să voteze în nişte alegeri care nu schimbă şi nu aduc nimic bun. De altfel, democraţia originală românească, e doar un fel de praf în ochi, pentru că – ipotetic vorbind şi fără nicio legătură cu realitatea tristă de pe la noi – dacă la putere ajunge un grup infracţional, nu prea ai cum să-l dai jos de acolo. Chiar dacă vezi că indivizii respectivi îşi votează privilegii nemăsurate şi nemeritate, portiţe cu dedicaţie de fofilat printre legi şi coduri penale, că sfidează bunul simţ al celor care i-au trimis să-i reprezinte şi îi ignoră complet timp de patru ani etc. etc. etc., nu ai ce să le faci din punct de vedere legal. Au avut grijă să evite instituirea unui cadru legal prin care alegătorii sătui de matrapazlâcurile lor să-i poată da jos.

În România, un preşedinte poate fi demis. Un primar, de asemenea, poate fi demis. Un parlamentar, nu. De ce? …Păi, care parlamentar din România ar iniţia şi ar mai şi vota o lege prin care să-şi taie craca de sub picioare? Odată scăpat în Parlament, un ales poate să iasă înainte de sfârşitul mandatului în numai trei moduri, total străine de alegătorii care l-au trimis acolo: prin demisie (dacă vrabia din mână a devenit mult prea ieftină), prin deces (Doamne fereşte!) sau printr-o condamnare cu executare. Prima posibilitate e exclusiv personală, a doua e exclusiv vrerea Domnului, dar a treia ce să caute printre zeităţi? Aşa se explică atacul susţinut al parlamentarilor contra procurorilor. N-or fi nici ei, procurorii uşi de biserică, fiecare pădure are uscăturile ei. Dar faptul că sunt singurii care pot (dacă instanţa confirmă acuzarea) să întrerupă mandatul unui bandit ajuns în Parlament îi face inamicii acestui legislativ care, prin gurile unor indivizi ca Dragnea şi Tăriceanu – ei înşişi cu probleme în justiţie -, ţipă strident că este rezultatul unor alegeri democratice. Oare? Câtă vreme un senator sau un deputat nu poate fi demis sau măcar suspendat din funcţie, la fel ca şeful statului sau ca un primar, democraţia pe care o tot vântură Dragnea & Tăriceanu va fi şchioapă, cu sens unic, ternă, agravantă, păguboasă şi dăunătoare României. 

Publicitate și alte recomandări video