Depolitizarea, serviciile şi geopolitica

Decizia Curţii Constituţionale, între timp a fost publicată motivaţia şi am aflat şi scorul cu care a fost adoptatată (8 la 1), i-a încîntat pe unii şi i-a nemulţumit pe alţii. Ultimii s-au şi grăbit, de altfel, să avanseze diferite propuneri, ca reacţie. Unele de-a dreptul radicale (desfiinţarea instituţiei cu pricina), altele ceva mai temperate. Şi, sigur, pe buzele multora a apărut cuvântul magic care în opinia lor ar rezolva în chip miraculos majoritatea problemelor cu care se confruntă ţara: depolitizarea. Soluţie care, desigur, ar trebui aplicată şi în cazul CCR. Însă, ca de obicei, susţinătorii propunerii nu intră niciodată în detalii: cum anume, în mod concret, ar trebui să se împlinească acest nobil deziderat? Apelând la ONG-uri, asociaţii, sindicate, la universităţi, la Academia Română, la cultele religioase etc.?

Problema e că trebuie să fii naiv peste măsură să crezi că influenţele politice ţin doar de apartenenţa formală la un anumit partid. De pildă, în mod tradiţional, formaţiunile politice, cu precădere PSD, şi-au plasat plasat oameni nu doar în interiorul aparatului administrativ, ci şi sindicate sau federaţii sportive. La fel, o mulţime de ONG-uri au legături mai mult sau mai puţin explicite cu spaţiul politic chiar dacă sunt formal "independente". Influenţe de aceeaşi natură intră în acţiune şi în alegerile pentru CSM. Chiar şi la alegerile din Academia Română s-a jucat, subteran, în cheie politică. Aşa a pierdut academicianul ieşean Viorel Barbu în faţa unui contracandidat despre care se ştie că a fost susţinut de PSD. Însă, din perspectiva unui eventual demers de "depolitizare" gândit în filosofia discutată mai sus, toate aceste structuri sunt tehnic vorbind apolitice şi nu există nici un motiv să nu fie luate în calcul.

Pe de altă parte, mai apar cel puţin două alte probleme majore reale: 1. din punct de vedere logistic un astfel de proces ar fi practic imposibil de gestionat (ce categorii de instituţii alegi, pe cine elimini etc.?); 2. după cum iese tot mai mult la suprafaţă în ultima vreme nu doar influenţele explicit politice pot fi nocive, ci şi, de pildă, cele ale serviciilor secrete; după cum nu pot fi eliminate nici cele venite din zona de afaceri. Iată de ce nimeni nu s-a gândit la acest gen de "inovaţii" prin alte ţări, cu democraţii aşezate. Nu pentru că acolo nu ar exista corupţie sau influenţe politice, ci pentru că numirile făcute pe filieră parlamentară, guvernamentală, a şefului statului s-au dovedit până la urmă singurele formule viabile. De exemplu, Boardul BBC nici măcar nu e desemnat în Camera Comunelor, ci direct de Ministrul Culturii. După cum numirile în Curtea Supremă a Statelor Unite (unde cei nouă judecători sunt numiţi pe viaţă) nu numai că sunt explicit politice (propunerile vin de la preşedinte, dar trebuie confirmate în Senat), ci constituie adesea, aşa cum s-a întâmplat şi la ultimele alegeri, una din mizele majore ale bătăliei politice. Aşa că mitul "depolitizării" nu e nimic altceva decât fie o şmecherie retorică, fie o crasă dovadă de naivitate.

Singura formulă care a funcţionat rezonabil, încă de la introducerea Constituţiei Americane, s-a dovedit principiul pragmatic al separării puterilor în stat şi la supravegherea reciprocă a acestora (aşa numitul sistem de "checks and balances"). Nici acesta nu este cu totul infailibil, dar oricum este întotdeauna de preferat încrederii, adesea oarbe, în instituţii sau persoane providenţiale. Chiar dacă procesele electorale şi retorica asociată bătăliei, la vedere sau oculte, pentru putere fac adesea apel la acest gen de discurs. În această cheie trebuie văzută şi recenta decizie a CCR. Oricât de antipatică ni s-ar părea componenţa instituţiei cu pricina, oricât de mult am suspecta influenţele politice (suspiciuni altfel greu de rejectat), decizia acesteia nu putea fi în nici un caz alta dacă ţinem cont de principiile enunţate mai sus. E de altfel absurd, şi în afară ar fi privită ca ceva absolut straniu, orice demers de anchetă penală declanşat pe marginea unei Hotărîri de Guvern sau Ordonanţe de Urgenţă. E absurd, între altele şi pentru că parchetele, DNA, DIICOT sunt toate structuri din componenţa Ministerului de Justiţie aşa că asta ar însemna că Guvernul se anchetează pe el însuşi. În Statele Unite, de exemplu, administraţia Trump tocmai a dat afară 40 de procurori şefi. Asta nu înseamnă că acest tip de măsuri nu pot fi discutabile, proaste de-a dreptul, sau chiar abuzive (deşi legale). Pentru asta există însă protestele de stradă, moţiunile de cenzură din Parlament, menite să ridice costul politic pentru formaţiunilor aflate la putere.

Dar dincolo de această discuţie legată de "dezideratul depolitizării" şi de CCR există multe alte semne de întrebare, unele grave, legate de "starea României". La începutul anilor ’90 se difuza cu succes în România un serial de televiziune, "Twin Peaks", regizat de David Lynch, a cărei ideea de fond era aceea că "lucrurile nu sunt ce par a fi". Ai aceeaşi impresie astăzi în România uitându-te la viaţa politică, la subiectele principale care domină spaţiul public. În teorie asistăm la o confruntare epică între apărătorii luptei anti-corupţie din România, cu DNA vârf de lance, şi forţele, la vedere sau oculte, care se opun acesteia. Numai că trebuie să fii absolut naiv să-ţi imaginezi că lucrurile arată aşa de simplu, ca într-un scenariu de telenovelă. În culise se derulează lupte pentru putere şi influenţă între diferite tabere şi grupuri de influenţă, din politică, din servicii, din alte structuri de forţă ale statului. O miză importantă fiind, evident, controlul asupra Justiţiei. Însă după cum arată tot mai mult situaţia nu pare să fie singurul, şi probabil nici măcar cel mai important motiv de îngrijorare.

Nu ştim, de pildă, cum se aliniază şi care este raportul de forţe din interiorul principalelor structuri de forţă ale statului, în special din serviciile secrete. Opinia larg răspândită este aceea că acestea sunt racordate ferm la spaţiul occidental. Numai că astăzi devine tot mai greu să vorbeşti de Occident la modul unitar. În plus, e greu de crezut că nu există grupuri de influenţă asociate Rusiei, unele cu legături printre cei plecaţi din serviciile secrete. De altfel, actualul ambasador rus pare semnificativ mai activ ca predecesorii dacă ar fi să ne referim doar la mai frecventele vizite prin ţară. Faptul că Sebastian Ghiţă nu numai că a reuşit să fugă din ţară, dar nici nu a putut fi prins după atâta vreme şi a furnizat în toată această perioadă materiale compromiţătoare canalelor media româneşti te duce cu gândul că nu e chiar pe cont propriu, se bucură de un sprijin substanţial din partea unor cercuri de interese, inclusiv din servicii. Autohtone, străine? Mai mult, ritmul dezvăluirilor legate de procurori a căpătat o dinamică net superioară. Şi nu doar pe filiera Ghiţă. Dezvăluirile sunt în parte consistente, dar nu strică să ne întrebăm dacă e vorba doar despre dezagregarea zidului de protecţie mediatică de care a beneficiat până recent sau e şi altceva la mijloc.

Între altele e neclar cât de solide vor rămâne în continuare legăturile pe aceste canale, extrem de importante, cu Washingtonul în noul peisaj geopolitic fluid şi dacă nu vom vedea în viitor reorientări din acest punct de vedere, având în vedere falia în creştere dintre Europa şi America şi politica externă diferită a noii administraţii. După cum, în oglindă, ar trebui să vedem în ce măsură îşi consolidează Moscova prezenţa, pe diverse planuri, în România. Inclusiv la nivel politic. În aceste condiţii nu e exclus ca pe fundalul bătăliei "anti-corupţie" să asistăm, în subteran, şi la confruntări de cu totul altă natură.