Depresii politice

1. Opoziţia democratică

…Nu mai există. PNL s-a transformat într-un partid (ultra-)naţionalist, (ultra-)conservator şi mai degrabă reacţionar din punct de vedere social (întreprinzătorul harnic şi bun versus „asistatul” leneş şi rău).

Singura diferenţă dintre PNL şi PSD a ajuns să fie că PNL îmbină naţionalismul şi conservatorismul cu reacţionarismul social, în timp ce PSD combină aceleaşi lucruri cu populismul.

PMP e un fel de PNL încă şi mai atroce, UDMR nu mai are nici el treabă, de destulă vreme, cu valorile democratice, iar USR e ca şi cum n-ar fi.

Mutarea partidelor mainstream spre zona naţionalistă şi/ sau conservatoare e dublată de o scădere dramatică a calităţii resursei umane de care dispun.

Avem, pe scurt, opoziţie anti-pesedistă, făcută prost şi de proşti – dar opoziţie democratică nu mai avem.

Pesediştii înşişi, principalii beneficiari (până acum) ai evoluţiilor ăstora, ar trebui să se sperie. Absenţa opoziţiei democratice e catastrofală pentru orice regim democratic. Dar pesediştii n-au fost niciodată fanii democraţiei – şi, în plus, idiotizarea accelerată a politicienilor din toate partidele (deci inclusiv din PSD) îi face şi mai orbi la pericolul dispariţiei opoziţiei democrate.

Aşa se face că am ajuns, din nefericire, ca anti-pesedismul politic să devină la fel de toxic ca pesedismul. E ca şi cum toate uşile s-ar fi închis pentru democraţie.

2. Generaţia mea

Multă vreme am fost foarte mândru de generaţia mea (în linii mari, cei care au azi între 45 şi 55 de ani). E generaţia care a pus capăt comunismului şi care a dat şi Piaţa Universităţii.

Doar că, de la o vreme, nu mă mai recunosc în ea. Toate partidele politice sunt conduse azi de oameni din generaţia mea – şi rezultatul e catastrofal (vezi mai sus, punctul 1). Nu doar că, din punct de vedere politic, stăm mai prost decât speram acum 20 de ani, să zicem, ci stăm mai prost decât în cel mai negru scenariu pe care mi l-aş fi putut închipui atunci.

Nu-i vorbă, oamenii au realizări personale. Dar când intră în politică, când încep să deschidă gura şi le vezi valorile, te sperii. Toate, dar absolut toate idealurile democratice nutrite în anii '90, au dispărut – şi au fost înlocuite de trăznăi înfricoşătoare rostite cu un aplomb care te lasă cu gura căscată.

Nu-i vorbă, cultură democratică nu aveam nici atunci (de unde să fi avut?). Dar apropierea de fostul regim totalitar ne făcea parcă mai atenţi la derapaje. Între timp, autocontrolul ăsta care ţinea loc de cultură politică (ajutat de memoria recentă) pare să fi dispărut. E ca şi cum depărtarea de totalitarism ne-a tâmpit – lucru care în anii '90 mi s-ar fi părut contraintuitiv (şi care şi acum mi se pare contraintuitiv). În loc să devenim încă şi mai democraţi, cum mi s-ar fi părut normal, am devenit mai proşti.

Mai proşti, dar la conducere – în toate partidele, repet. Ceea ce, sincer vorbind, e înspăimântător.

3. USR

USR e un bun exemplu – mai ales pentru punctul 2. Nu vreau să mă refer aici la derapajele (uneori conservatoare, alteori doar bizare – vezi mâncatul din gunoi) al unora dintre membrii lui.

Mă refer exclusiv la incompetenţa politică. Oamenii au fost selectaţi după CV şi după nişte criterii de integritate – dar nimeni nu s-a gândit la adevărul evident că politica e o vocaţie diferită de vocaţia pentru afaceri, pentru management, pentru profesorat sau pentru activism civic.

Nimeni n-a stat să evalueze talentul politic şi competenţa politică a candidaţilor USR. Aşa se face că partidul are, la nivel de vârf (parlamentari, consilieri locali/ judeţeni) politicieni submediocri. Şi degeaba sunt ei, luaţi individual oameni de bună calitate, pe care îţi face plăcere să-i cunoşti, dacă, în calitate de politicieni, sunt submediocri.

Nu vorbesc aici de ideologie, oricare ar fi ea, ci strict de competenţă şi talent politic. USR n-a dat, până acum, niciun politician de marcă – sau cât de cât mai acătării.

Şi când oameni fără cultură politică şi fără talent politic fac un partid, iese ce iese: o arătare incoloră, inodoră şi insipidă (care din când în când iese în evidenţă doar prin bizarerii – şi prin bullyingul la care e supusă de alţii, la fel de puţin competenţi, dar infinit mai cinici şi mai agresivi).

Un partid nu poate trăi din faptul că membrii lui sunt, în general, oameni simpatici şi care în plan profesional au ceva de spus – şi nici din faptul că publicul îţi plânge de milă când eşti agresat. Treaba lui ar trebui să fie cu totul alta.

…Şi dacă la asta adăugăm nivelul scăzut de competenţă democratică a clasei de mijloc urbane (mă refer strict la democraţia politică), tabloul depresiei mele politice e complet.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist