Despre akkedia

Despre akkedia "în istorie", ar fi trebuit, poate, să adaug în titlu, întrucât ceea ce urmează nu va constitui o discuţie cu implicaţii teologice, aşa cum lasă să se înţeleagă, la prima vedere, termenul grecesc folosit aici. Într-adevăr, akkedia (în traducerile religioase româneşti apare adesea şi varianta de "accedie"!) este, ab origine, un concept bisericesc. Se referă la aşa-zisul "demon al amiezii", responsabil cu inducerea (iată, la orele de diminuare metabolică a vitalităţii, adică după prânz!) a unei stării de lehamite, lene, plictiseală, blazare, depresie chiar, credinciosului care devine astfel, în lipsa trezviei sufleteşti, mai uşor manipulabil în direcţia păcatului. Ei bine, personal, am convingerea că acest akkedia acţionează şi pe palierele mari, istorice cum ar veni, nu doar individuale. Am sugerat amănuntul în articolul meu recent, dedicat "omului actual". Spuneam acolo că teoreticienii postmodernităţii folosesc un nou concept, cel de post-istorie, care s-ar referi la tipologiile umane (contemporane) blazate, amorţite, încremenite de prea mult progres (în primul rând tehnologic!) şi de prea mult trai bun. Insul în cauză, omul post-istoric, se uneşte, paradoxal, cu corespondentul său antinomic, omul pre-istoric, în planul indeterminării, al indefinirii lor. Ambii reprezintă nişte "realităţi" abstracte, imprecise, încărcate de mister şi neclaritate semantică.

Cine e "omul pre-istoric"? Un personaj obscur, care a trăit înaintea istoriei înseşi. Diversele sisteme cognitive "îi explică" sorgintea în fel şi chip. Creaţioniştii îl preiau drept "făptură" a divinităţii, evoluţioniştii ca "rezultat" firesc al proceselor biologice, iar, mai nou, intervenţioniştii în postură de "experiment" al speciilor extraterestre, dornice de diversificare a vieţii în Univers. Nebunie mare aşadar în "pre-istorie"! Un lucru rămâne totuşi valabil pentru toţi investigatorii modului de apariţie a omului pe Terra: istoria lui propriu-zisă începe atunci când insul dezvoltă o conştiinţă, o "spiritualitate", consemnându-şi, prin dovezi irefutabile, existenţa şi, cu precădere, progresul pe Pământ. Teoreticienii (creaţionişti, evoluţionişti ori intervenţionişti) şi-l asumă pe individul raţional, născut din plămada dumnezeiască, supa primordială sau eprubeta vreunui alien genial, în ipostaza entităţii în devenire, supuse îmbunătăţirii şi metamorfozelor pozitive, din clipa în care el dezvăluie "istoricitate" (şi poate fi "urmărit", prin urmare, pe parcursul transformărilor ciclice): religioşii văd creaţia ca operă în permanentă mişcare, darwiniştii cred că evoluţia continuă ad infinitum, pe când sf-iştii aşteaptă o a doua venire a speciilor superioare, venire ce se va derula numai după maturizarea umanoidului grosolan, adică după progresul său.

Unanimitatea de mai sus ne îndeamnă să construim un silogism simplu: dacă istoria (determinarea existenţei omului inteligent) se declanşează în momentul erupţiei unei vieţi raţional-spirituale pe planetă, înseamnă că istoria, cronologic vorbind, ilustrează mişcarea spiritului omenesc "în sus", pe traiectoria schimbării în bine. Odată oprit progresul spiritual în discuţie, ideea de istoricitate intră în degringoladă. Omul istoric dispare, făcând loc buclucaşului om post-istoric care, aidoma confratelui său pre-istoric (deşi opus lui, din perspectivă temporală!), iese de pe orbita spiritului, împingând istoria către o abruptă finalitate. Am observat în textul despre "omul actual": majoritatea teoreticienilor prezentului cred că "omul post-istoric" a sosit şi se mişcă deja, nestingherit, printre noi. Un personaj defazat, depersonalizat, despiritualizat, abulic, înrobit de distracţiile superficiale ale tehnologiei, inapt să mai evolueze în vreun fel. Cu el, vai, istoria – măcar aşa cum o ştim noi – se va încheia. Akkedia va fi învingător, nu la nivel individual, ci, nota bene, colectiv. Obsesia totuşi nu este nouă! "Omul post-istoric" (nenumit astfel!) răsare periodic în marile filozofii, ceea ce denotă o angoasă a gânditorilor în raport cu teribilul akkedia, cu "prostirea"/ "pleoştirea" sufletească/ intelectuală a umanităţii, cu de intrarea ei bruscă în mutilanta "anistorie".

Socrate vorbea ferm, încă din Antichitate, despre deteriorarea thymos-ului şi, implicit, despre anularea progresului spiritual. Hegel descria, la finalul secolului al XVIII-lea, "sfârşitul istoriei", prin uniformizarea gândirii ideologice. Emerson, Thoreau şi, apoi, Nietzsche, în secolul al XIX-lea, condamnau "alienarea omului", cauzată de "captivitatea" sa socială. În fine, în veacul al XX-lea, Allan Bloom şi Francis Fukuyama teoretizau "post-istoria" ca "închidere a spiritului/ intelectului uman", prin excesul de confort post-industrial. Akkedia a triumfat, s-ar putea zice, la anumite intervale de timp. De aceea, la capătul listei de nume ilustre ale trecutului, în deschiderea mileniului al III-lea, să admitem, precum Mark Twain odinioară, că nici noi nu ne simţim prea bine!

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi