Despre autenticitate

În 1892, americanul (naturalizat în Anglia!) Henry James a publicat una dintre povestirile lui stranii, intitulată The Real Thing (şi tradusă la noi drept Un lucru autentic). Intriga e simplă, dar plină de implicaţii profunde. Un ilustrator de reviste (pictor aspirant) solicită unui cuplu cu profil aristocratic – ajuns însă în criză financiară – să-i pozeze, contra cost, pentru un tablou sofisticat şi ambiţios, menit să redea, cât mai autentic posibil, ceva din strălucirea de odinioară a vechii nobilimi insulare. Cei doi soţi constituie, în viziunea artistului, alegerea perfectă, având în vedere deprinderile lor sociale impecabile, de exponenţi viguroşi ai clasei britanice educate. Culmea ironiei totuşi, în momentul în care devin „modele” pentru pictorul nostru, un fenomen bizar se produce subit: ei dezvăluie rigidităţi inexplicabile în atitudine, intrând în prizonieratul unei gestici lipsite de relaxare şi îndemânare, inacceptabile pentru un artist vizual aflat în exerciţiul funcţiunii. Eroul principal alunecă de aceea în disperare, cu atât mai mult cu cât colegii săi de breaslă îi critică serios rezultatele muncii cu cele două „modele” selectate pe baza unui principiu altfel solid: identitatea lor genuin artistocrată. Ca atare, bietul om recurge la o soluţie de avarie. Angajează in extremis un bărbat şi o femeie din clasa de jos, modele profesioniste, indivizi care pozează aşadar pentru a putea trăi, experţi în mimarea, cu aplomb de verosimilitate, a unor stări, trăiri şi idei. Aţi intuit, cu siguranţă, finalul! Abia acum, când  are în faţa ochilor „sugestia” jucată a conceptului nobiliar, iar nu „imaginea” lui frustă, artistul reuşeşte, fericit, să picteze autentic.

Vă rog să-mi iertaţi, poate, exagerarea trivializatoare, însă acest text m-a determinat adeseori să mă gândesc la o situaţie din istoria noastră recentă, pe care inşii de vârstă mijlocie o vor recunoaşte imediat! Este vorba despre evoluţia actorului Andrei Duban, faimos lider al pionierilor din România înainte de 1989, vedetă mediatică incontestabilă a anilor ceauşişti. El recita cândva, cu înflăcărare, poeme patriotice şi avea pe piept, în semn de „adâncă preţuire” din partea sistemului comunist, toate decoraţiile şi şnururile imaginabile şi neimaginabile ale organizaţiei pioniereşti de coşmărească amintire. Cine l-a urmărit după 1990, mai ales în emisiunile de divertisment, şi-a dat seama, indubitabil, de un lucru curios. Duban era, de fapt, identitar vorbind, exact opusul „activistului” feroce al mecanismului socialist, pe care-l „întrupa”, la televizor, probabil în urma cererii exprese a Partidului (nu neaparat din propie iniţiativă – să nu uităm că Andrei nu depăşea vârsta de 10-14 ani la vremea respectivă!). Glumeţ, simpatic, plin de viaţă, petrecăreţ chiar, cunoscător (şi interpret desăvârşit) al glumelor fără perdea, el ar fi putut fi, uşor, în universul carceral, o „oaie neagră”, un „element indezirabil”. Paradoxal, „elementul” a fost obligat, datorită calităţilor actoriceşti, să joace rolul pionierului perfect, al tânărului ideal al „epocii de aur” şi, interesant, a făcut-o atât de autentic, încât şi astăzi, expuşi filmuleţelor de atunci, ne înfiorăm instantaneu. „Golănaşul” sistemului mima, cu talent,  postura „premiantului” din sistem, împingând problema fidelităţii reprezentării, abrupt, într-o zonă complicată.

„Zona” în cauză cuprinde terenul (alunecos) de trecere a realităţii, din varianta sa de fapt concret (material, palpabil), în cea de prezentare abstractă (intelectuală, mentală) a faptului respectiv. „Trecerea”, după cum se observă, nu poate fi niciodată una facilă. Tehnic judecând amănuntele şi strict pragmatic aşezându-se în ecuaţie, oricine ar fi înclinat să supraliciteze tentaţia experimentată de pictorul lui James. Să obţină adică verosimilitatea din suprapunerea cât mai coerentă dintre realitate şi reprezentarea ei. Totuşi proiectul, la execuţia propriu-zisă, se dovedeşte utopic. În analiza de detaliu, genuinitatea rămâne o chestiune de „construcţie” (ficţional-artistică) şi prea puţin una de „copiere” (exact-ştiinţifică). De „re-construcţie” mimetică, mai corect exprimat, a decorurilor preexistente, perceptibile deci cu ochiul liber. De „re-configurare” semantică a unor contururi iniţial fără viaţă, a unor forme şterse, ceţoase, neconcludente, la prima întâlnire, ale istoriei factuale. Pe această linie de argumentaţie prin urmare, autenticitatea devine, în ultimă instanţă, rezultatul unui efort imaginativ, al unei incursiuni cerebrale în spaţiul imediat (şi nu al unei „mulări” vizuale plate pe tumultul cotidian). Este un „edificiu” al minţii, o „hermeneutică” (jucăuşă!) a realităţii, iar nu realitatea însăşi – în absenţa individului, mereu impersonală, mereu sterilă, mereu neinteresantă, mereu obtuză, mereu golită de semnificaţie.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video