Despre creierul moral

Am convingerea – empirică, desigur, nu sunt nici medic, nici antropolog – că etica, simţul principial al individului, impulsul distingerii răului de bine reprezintă nişte realităţi neurologice. Sunt, cu alte cuvinte, sau ar trebui să fie segmente bine delimitate în interiorul reţelelor noastre neuronale. Există aşadar, în anatomia omului, ceea ce s-ar putea numi creierul moral. Într-o carte relativ recentă (din 2006), intitulată, sugestiv, Moral Minds, un profesor de la Harvard, Marc D. Hauser pe numele său, a încercat, pornind de la celebra „gramatică universală”, predicată odinioară de Noam Chomsky, să demonstreze materialitatea unei similare „gramatici morale” în evoluţia umanităţii pe Terra. Dacă lingvistul de la MIT credea că ne naştem cu un fel de program gramatical, de natură „informatică”, în genele noastre, program ce ne face capabili ulterior să învăţăm orice limbă pământeană, Hauser bănuieşte, tot aşa, că deţinem, în ADN, codul etic, arătându-ne apţi, în timp, să exercităm judecata morală. Limba e înnăscută în noi (suntem dotaţi, nativ, cu un „creier lingvistic”), iar etica, identic, ţine de universul embrionar al fiinţei (insul ar fi „echipat”, încă din stadiul pre-natal, cu un „creier moral”). O întâmplare din istoria americană, despre care am scris aici în trecut, confirmă, cum să zic, în mod practic, această teorie. Mă gândesc la muncitorul de la căile ferate, din secolul am XIX-lea, Phineas Gage, accidentat, la un moment dat, de-a dreptul macabru. În urma unei explozii, o bară de metal i-a străpuns craniul, printr-unul dintre lobii oculari, ieşind apoi afară în zona parietală. Lobul frontal i-a fost practic zdrobit, însă bietul om nu a murit. A trecut prin mai multe operaţii şi a mai trăit câţiva ani. Au rămas poveşti uimitoare despre el. După traumă, se pare, Gage şi-a schimbat complet caracterul. Din băiatul harnic, onest, săritor şi afabil, a devenit un leneş, mincinos, egoist şi mitocan fără pereche. În linia argumentaţiei de mai sus, s-ar concluziona că nefericita rangă-torpilă îi distrusese, de fapt, creierul moral.

Fără o experienţă ştiinţifică în domeniu, eu aş vedea totuşi lucrurile ceva mai nuanţat. Tind să cred că doar am fost programaţi să avem un „creier moral”, nu şi că, automat, deţinem cu toţii unul. Nu mă feresc să observ că, în contemporaneitate, creierul în cauză constituie mai degrabă un accesoriu anatomic de lux, o veritabilă raritate biologică, decât o constantă a naturii umane. Merg chiar mai departe cu speculaţia şi afirm că, în prezent (nu am competenţa să mă pronunţ asupra întregii istorii!), sensibilitatea etică nu cunoaşte „grade” ale manifestării în individ, arătându-se unidirecţională – fie există, fie nu există. Susţin de aceea că mulţi dintre semenii noştri nu au creier moral. Am verificat asta nemijlocit, relatând, în diverse contexte, mici alegorii cu substrat etic unor inşi pe care îi suspectam de impermeabilitate la ideea de moralitate. Parabolele se loveau de orizontul lor hermeneutic ca de un zid. Respectivii nu dezvăluiau „organ” pentru etică. Percepţia axiologică pentru binele moral era acolo nulă. Şi nu mă refer la oameni lipsiţi de abilităţi intelectuale. Dimpotrivă, majoritatea subiecţilor micilor mele teste etice au fost ipochimeni educaţi şi, în general, sofisticaţi în exerciţiul cerebral. Cu toate acestea, s-au dovedit obtuzi la „problema morală”, pe care nu reuşeau să o proceseze (în conversaţie, ea rămânea mereu în exteriorul câmpului lor de analiză raţională). Exemplu! Îi comunici unui astfel de personaj faptele mărinimoase săvârşite de un terţ, cunoştinţă comună. Ce se va întâmpla? „Amoralul” (haideţi să nu-l numim „imoral”: el nu încalcă legea etică, ci, pur şi simplu, nu are noţiunea sa!) te priveşte cu ochi goliţi de expresie şi, imediat, îţi „explică” partea ascunsă a naraţiunii pe care tocmai i-ai expus-o şi pe care, în naivitatea ta insurmontabilă, te dovedeşti inapt să o pricepi. Ce „descoperi” în „traducerea” decerebratului etic? Nici vorbă de generozitate la eroul din povestea ta! Numai meschinărie disimulată, ipocrizie pernicioasă, atitudine vicleană şi interese voalate!

Dizabilul moral „vede” lumea prin lentila deformatoare a propriei sale carenţe structurale. Binele ajunge rău, frumosul urât şi adevărul minciună, în sistemul lui „interpretativ”. Lumea e atinsă, iremediabil, de morbul corupţiei, oamenii sunt viciaţi în totalitate, destinul umanităţii are doar dimensiune fatalist-apocaliptică. Îţi prevede, inevitabil, eşecul prin inocenţă şi te condamnă, aluziv, la marginalitate, într-un mecanism al degradării morale pe care nu-l înţelegi. Uneori, mă îngrozesc vorbind cu asemenea „constructe” umane, rezultate din neputinţele şi imperfecţiunile profunde ale naturii. Mă gândesc, oripilat, că ei ar putea avea, într-o bună zi, dreptate. În consecinţă, plin de scepticism, ajung să meditez că, treptat, creierul moral ar putea deveni atunci o extensie inutilă în noi, aidoma apendicelui.