Despre disperarea lui Cioran

El scrie despre disperare la modul profesionist, fiind sedus nu atât de starea sa interioară, cât de modul cum se împerechează literele în pagină. Şi ele se împerechează, în cazul scrisului său, într-un mod sublim şi disperat. Scrisul i-a trasat o falie existenţială.

Cioran e ceea ce e, un disperat. Dar un disperat al literei. Uneori al silabei. Uneori chiar al unei frazei întregi ce îţi rămâne în memorie după ce l-ai citit şi îţi încarcă spiritul, paradoxal, nu negativ, ci pozitiv.

Citindu-l pe Cioran, simţi o nemărginită bucurie (disperată, bineînţeles) de-a fi.

El e ceea ce se numeşte disperatul de profesie. Cel care deschide porţile beznei sau infernului interior, căutând ca în interiorul eului nostru profund să nu pătrundă nici o rază de lumină. Pentru că asta, poate, i-ar deranja sensibilitatea estetică. Poate şi pe cea etică.

Tot el închide porţile, cu aceeaşi grijă. Deşi dincolo de ele întunericul atotstăpânitor al nopţii nu mai reprezintă pentru simţirea sau cunoaşterea umană vreun risc.

Peste tot e beznă. Beznă înlăuntru, şi beznă în afară. Şi atunci cui mai folosesc aceste porţi?! Lui Cioran, desigur, şi disperării sale. Altcuiva cui?!

Cioran, în intimitatea sa, se crede a fi un Iov. Măcar un Iov al literelor, aruncat la groapa de gunoi a cuvintelor. Nu a istoriei sau a cunoaşterii umane. Ci a esteticii. Disperarea lui seamănă cu un castel de nisip alcătuit din cuvinte ce sună foarte armonios din propria lor coadă, inducând în lector o stare temporară de admiraţie.

Da, pe această groapă de gunoi literar-gramatical zace Emil Cioran, în chip de Iov modern sau postmodern. Depinde de perspectiva din care îi privim scrisul şi biografia. Carnea sa e năpădită de cuvinte ca de nişte viermi. Cuvintele sale colcăie de litere, din care se preling mirosuri grele. Literele se înlănţuie între ele alcătuind o simplă propoziţie, scurtă şi concisă: eu sunt cel mai mare disperat al lumii. Disperatul fără cauză.

Să-l credem sau să nu-l credem pe Cioran?

Înainte de-a răspunde la această întrebare e bine să aruncăm o privire în abisul său existenţial alcătuit din structuri frazale pe cât de profunde, pe atât de muzicale.

Cioran e un artizan al disperării. Un adevărat bijutier.

Îl putem lua drept psiholog, călăuzindu-ne după ceea ce scrie Cioran, şi anume: „Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog trebuie să fii atât de nefericit, încât să pricepi fericirea şi atât de rafinat, încât să poţi deveni oricând barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări”.

Esenţiale aici, după cum se observă, sunt cuvintele şi expresiile: „rafinat”, „mister”, „nefericit”, „ardoare”, „disperarea în care trăieşti” şi, desigur, pentru a crea contrapunctul, cuvântul „barbar”.

Cum poate trăi un om care nu-i înţelege pe ceilalţi decât în pustiu sau în flăcări?

Cioran trăieşte astfel. Pustiul lui sunt cuvintele, iar literele flăcări.

Ele îi ţin loc de cunoaştere umană.

Cioran nu e psiholog. Ci mai degrabă, dacă ne-am călăuzi după modul său persuasiv de a-şi răspândi ideile în spiritele celorlalţi, un psihopat. Desigur, un psihopat sublim. Un psihopat al literelor.

Un fel de Andone întors pe dos.

Atâta tot? Da, atât tot. Nu e de ajuns?! Nu.

Să-l trecem, dar, prin proba focului purificator pe care îl teoretizează cu atâta patos filozoful Cioran! Să-i cântărim, adică, disperarea reală şi cea imaginară făcând o paralelă cu suferinţele lui Iov.

Iov şi-a pierdut toată agoniseala vieţii, turme de oi, turme de cămile, corturile. Şi-a pierdut fii şi fiicele, şi asta pentru că Satan i-a pus la îndoiala onestitatea şi credinţa în faţa lui Dumnezeu.

În faţa urgiei Domnului dezlănţuite prin mâna dezlegată a Satanei, Iov îşi sfâşie veşmintele, îşi rade ţeasta, cade la pământ copleşit de o durere neomenească, dar nu se dezice de credinţa lui: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat!” Cuvinte smulse cu credinţă şi durere din inima sa copleşită de tristeţe sângerează în aerul deşertului, înroşind orizontul. Poemul său – căci avem de-a face cu un poem deopotrivă modern şi post modern, ce străbate timpurile, e tragic. Crunt. Covârşitor. Din el îşi trag seva, deopotrivă, şi expresionismul, şi existenţialismul duse la extremă. În el îşi găsesc rezonanţă şi strigătul lui Munch, şi tânguirea mmului din subterana dostoievskiană. Aici îi întâlnim şi pe Trakl, şi pe Eliot, pe James Joyce, pe Kafka, şi pe Ezra Pound. Şi tot aici, dacă mergem mai departe, mai spre zilele noastre, pe Ted Hughes, cu ale sale cântece pentru Kra, şi pe Sylvia Plath. Mai departe, în materie de suferinţă umană, nu se poate merge. Iov e limita de sus, şi limita de jos.

A doua încercare la care îl supune Dumnezeul pe robul său e Iov, tot la îndemnul Satanei, e şi mai cumplită. Trupul său e acoperit de lepră „din tălpile picioarelor până-n creştetul capului”. Şezând pe groapa sa de gunoi, în afara oraşului, asemenea unui animal bolnav, retras departe de sălaşul său, pe care nu vrea să-l profaneze, Iov îşi scarpină pielea cu un ciob de vas spart, dar nu ridică glasul împotriva celui Atotputernic. Văzându-i îndărătnicia, dar şi neputinţa, nevasta lui, scăpată nu se ştie de ce de urgia dezlănţuită asupra casei sale, îl îndeamnă: „Blestemă-l pe Dumnezeu şi mori!” Dar Iov, ridicându-şi cu greutate capul din pământ, îi răspunde: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?”

Iar celor trei prieteni ai lui, Elifaz din Teman, Bilbad din Şuah şi Tofar din Naamah, veniţi să-i „aline„ durerea, şi care la vederea lui Iov, care stau lângă el şapte zile şi şapte nopţi, „fără să spună un cuvânt”,  pentru ca mai apoi să-l acuze de făţărnicie, Iov le răspunde: „Şi eu aş fi vorbit ca şi voi, dacă sufletul vostru ar fi în locul sufletului meu, aş putea să vă spun multe cuvinte împotriva voastră, şi să dau din cap în privinţa voastră. V-aş mângâia doar cu gura şi cu mişcările buzelor mele v-aş aduce uşurare. Dar dacă vorbesc, durerea mea nu se linişteşte şi dacă tac, durerea mea nu se îndepărtează de mine.” „O – mai spune el -, dacă durerea mea s-ar cântări şi nenorocirea mea ar fi pusă pe cântar!… Ea este mai grea decât (tot) nisipul mărilor!” Dar cine poate s-o cântărească? Iov, Atotputernicul? Dar poate că pe Dumnezeul nu-l interesează durerea omului? El îi supraveghează doar gândurile şi faptele. Îl pedepseşte, dar îl lasă să aleagă singur calea cea dreaptă, pentru ieşirea din păcat.

Dialogul purtat de cei trei e, de fapt, un monolog, al lui Iov. Purtat de Iov cu sine însuşi. „Poate un om să fie drept în faţa lui Dumnezeu? O făptură omenească este curată înaintea Celui care a zidit-o?” îl întreabă Elifaz din Teman, întrebare la care Iov încearcă să răspundă.  El îşi blestemă ziua şi pântecele mamei care l-a trimis din beznă în lumină, dar nu cârteşte nici un cuvânt împotriva Dumnezeului său. ”Dumnezeu mi-a luat toată vlaga, ticăloşia mea mă împresoară, Doamne!… El mă dărâmă bucată cu bucată şi năvăleşte asupra mea ca un războinic… şi cu toate acestea, în mâinile mele nu e nici o silnicie şi rugăciunea mea este curată!”

Disperarea lui Cioran e de altă natură. El e copleşit de durerea şi nedreptatea istoriei, de strâmba alcătuire a omenirii, a nimicniciei Universului, decât de propria sa durere, pe care mai mult o teoretizează, decât o trăieşte ca atare.

După opinia lui Cioran cauza tuturor bolilor şi suferinţelor umane e credinţa. Orice fel de credinţă. Chiar şi îndoiala, chiar şi necredinţa. Căci îndoiala şi credinţa împinse spre paroxism nu reprezintă altceva decât o faţă ascunsă a credinţei. A fanatismului, a orgoliului de a fi ceea ce eşti sau a ceea ce nu eşti.

Suferinţa lui Iov te copleşeşte. Cea a lui Cioran îţi creează o stare de extaz întunecat. Cioran e un fel de Iov întors pe dos. Suferinţa lui n-are obiect. Sau dacă are ea nu se ridică deasupra cuvintelor, ci rămâne înlăuntrul textului. Verbul său e caustic, dar caustic doar la nivelul frazei. Peroraţia lui Cioran asupra durerii umane îmbracă o formă livrescă. Răul, după opinia lui Cioran, rezidă în eroarea omului de-a se considera „centrul raţiunii şi rezultatul ultim al timpului”. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist