Despre fatalism

 „Fatalismul” şi „fatalitatea” reprezintă două noţiuni prea puţin agreate de oameni. În termenii filozofiei Facebook de astăzi, sunt genul de „postări” cu slabe şanse de a primi multe like-uri. Eu cred însă că lumea se apropie de ele – şi, cu precădere, de cel dintâi, doar derivat din al doilea, dar, altfel, mult mai bogat semantic şi mai subtil decât „arhetipul” său lexical! – stereotipic, adică, pe şleau spus, copleşită de prejudecăţi. Fatalismul e rău, pentru că, îndemnând la convingerea „pre-determinismului” destinului uman, invită la resemnare, la inacţiune şi, implict, la sucombare istorică, la haos. Prin urmare, trebuie să ne ferim de asemenea moduri periculoase de gândire, să le evităm vitejeşte, arborând mereu o fizionomie optimistă în faţa necunoscutului vieţii, o încredere neabătută în frumuseţea viitorului nostru pe pământ. Nu neg faptul că, în logica unei dinamici existenţiale corecte, pe intervalul prezentului, această viziune devine utilă. Te „mobilizează”, te „pozitivează”, cum observă frecvent oratorii motivaţionali, permiţându-ţi să fii activ. Or, să recunoaştem, ce ar fi istoria fără „activismul” constant al celor care o populează? Pe de altă parte, am tentaţia să merg ceva mai departe cu proiecţia aşa-zicând „temporală” a fatalismului. Vreau să-l văd nu numai din unghiul a ceea ce este acum şi aici, cişi din perspectiva a ceea ce se va întâmpla mâine, acolo. Am scris cu altă ocazie despre diferenţa dintre individul optimist şi individul pesimist. Nu intenţionez să mă repet. Concluzia acelei analize rămâne totuşi inevitabilă şi în discuţia de faţă: orice raţionament simplu, elaborat asupra respectivelor „stări” omeneşti, te duce rapid la revelaţia că, dacă optimistul pare mai adecvat în mecanismul actualităţii, pesimistul e singurul care are dreptate pe termen lung (da, toate lucrurile sunt perisabile, deteriorabile, demne de o profundă compasiune şi, da, în cauzalitatea unei astfel de argumentaţii, inevitabil, într-o bună zi, totul va dispărea, se va prăbuşi lamentabil).