Despre întâmplare

Care este „enigma” întâmplării? Până în ce punct rămâne ea un „joc”, o „coincidenţă” şi de unde începe, aşa-zicând, lecţia sa ontologică? Mă credeţi sau nu, aceste întrebări mi-au fost declanşate de o întâmplare. Am găsit, la un moment dat, în vechea bibliotecă a familiei, remarcabillul Dicţionar al înţelepciunii, redactat de Th. Simenschy (Ed. Junimea 1979), pe care l-am deschis, la întâmplare, fix la capitolul intitulat – cum altfel? – Întâmplarea (pp. 442-446). Acolo, graţie efortului deosebit al fostului mare profesor ieşean, descoperi o sinteză a gândirii filozofice, legate de „întâmplare”, din epoca antică până în modernitate. Părerile sunt, desigur, împărţite. Unii tind să vadă „întâmplarea” ca pe o formă de transcendenţă imposibil de evitat, influenţat, modificat ori dominat. Aceştia trebuie incluşi în categoria scepticilor. „Totul se poate întâmpla, când o pune la cale zeul”, observă undeva Sofocle. La fel, Herodot: „Întâmplările conduc pe oameni şi nu oamenii întâmplările.” De asemenea, Euripide: „O, Zeus, ce să spun? Că-i vezi pe oameni sau că-n zadar se crede aceasta despre tine şi că întâmplarea este aceea care supraveghează toate lucrurile omeneşti?” Şi Demostene: „Mare rol joacă întâmplarea sau, mai bine zis, ea e totul în toate acţiunile omeneşti.” Şi, în general, o linie lungă de filozofi, gânditori şi scriitori care au văzut în hazard principiul motrice al existenţei, baza inexpugnabilă a oricărui impuls. Pentru ei, a trăi înseamnă a-ţi asuma iraţionalul coincidenţelor, a juca ruleta rusească la scară istorică.

Iată câteva exemple: „Ca oameni, trebuie să ne aşteptăm la orice întâmplare, căci nimic nu durează. Întâmplarea chibzuieşte mai bine decât noi. Cât timp trăieşti, nu poţi spune – Nu mi se va întâmpla aceasta!” (Menander), „Ceea ce se poate întâmpla unuia, i se poate întâmpla oricui. Ceea ce se poate întâmpla, se întâmplă la timpul său. Lucrul de care te temi se întâmplă mai iute decât lucrul pe care-l speri.” (Syrus), „Întâmplarea târăşte după ea totul şi norocul nesigur face vinovaţi pe cine vrea.” (Lucanus), „Gândeşte-te mereu că toate lucrurile, aşa cum se întâmplă acum, s-au întâmplat şi în trecut; şi mai gândeşte-te că tot astfel se vor întâmpla şi în viitor.” (Marcus Aurelius), „Nu numai trecutul îşi are fantomele sale; fiecare întâmplare ce trebuie să vină de acum înainte îşi are şi ea spectrul ei, umbra ei; când soseşte ceasul, viaţa intră în ea, umbra devine corp şi păşeşte prin lume.” (Bulwer), „Din întâmplare – aceasta este cea mai veche nobleţe a lumii, pe aceasta am redat-o tuturor lucrurilor, eliberându-le de robia scopului.” (Nietzsche), „Ceea ce n-a avut loc niciodată, poate avea loc mâine.” (Mäeterlinck). Pe scurt, întâmplarea s-ar înrudi aşadar cu fatalitatea (chiar în varianta sa de fatum malus!), cu implacabilul pur. Nu trăim cu întâmplarea, ci tocmai din cauza ei şi, lucru poate şi mai grav, pentru ea. Întâmplarea face şi desface istoria, acţiunile noastre premeditate, calculate, studiate constituind numai nişte „aparenţe” ontologice, nişte „viclenii ale raţiunii”, cu o sintagma celebră a lui Hegel.

Se distinge însă şi un grup – e drept, mult mai redus – de „optimişti”, cum ar veni, o categorie a raţionalilor. Aceştia tind să vadă întâmplarea, paradoxal, ca parte dintr-un întreg „semnificant”, dintr-o schemă (pesemne, la rându-i, cu filiaţii transcendente, dar integrate, altfel, într-un pattern raţional!) de fenomene cauzale, specifice sistemelor cu acţiuni determinate. În Republica, Platon este primul gânditor conciliant cu rolul „întâmplărilor” din viaţa noastră, observând: „Zeul nu reprezintă cauza tuturor întâmplărilor, ci doar a celor bune”. Terentius merge chiar mai departe, constatând dimensiunea benefică, providenţială, a întâmplării: „Cât de adesea se realizează datorită întâmplării şi hazardului ceea ce n-ai îndrăzni să doreşti!” În sfârşit, Seneca inaugurează o direcţie filozofică în care întâmplarea nu mai e văzută ca hazard, ci ca efect al unei raţiuni superioare: „Să cercetăm dacă nu cumva şi lucrurile despre care se spune că sunt întâmplătoare nu sunt supuse unei anumite legi şi dacă nu cumva nimic din lumea aceasta nu se iveşte pe neaşteptate sau în afara ordinei”. O direcţie continuată în modernitate de către Schopenhauer: „Acestui mundus phenomenon, în care stăpâneşte întâmplarea, îi stă la bază, totdeauna şi pretutindeni, un mundus intelligibilis, care stăpâneşte însăşi întâmplarea”. Într-adevăr, am frecvent sentimentul că tot ceea ce trece drept aleatoriu, circumstanţial, ocazional – întâmplător deci -, în existenţa individuală ori colectivă, descrie, un „pre-determinism”, o „sutură” a destinului.

Privindu-ţi viaţa, îţi dai seama că nimic nu a fost „întâmplător”, că totul a avut un design, în interiorul căruia fragmentele s-au unit, poate, nesincronic, dar, ultimativ, coerent. „Întâmplările” sunt piesele unui puzzle imens ce creionează o imagine aflată dincolo de puterea noastră de cuprindere.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi