Despre naţiune

În lumea modernă, naţiunea este tot mai puţin văzută ca reflecţia unei conştiinţe etnice şi tot mai mult drept oglinda unei conştiinţe civice. Mi se pare firesc. Unitatea de acţiune şi de identitate a unui grup dat vine din valorile sale etice şi sociale, iar nu, neaparat, din coincidenţa istorico-geografică de a vorbi o limbă comună şi de a împărţi acelaşi teritoriu. Prin urmare, strict prezumtiv judecând lucrurile, în postură de, să zicem, chinez te poţi simţi, la un moment dat, „mai co-naţional” cu americanii decât cu proprii tăi semeni biologici, dacă scara axiologică la care îţi raportezi existenţa devine compatibilă cu modelul comportamental majoritar de peste Ocean şi nu cu paradigmele filozofice din jurul Marelui Zid. Din această revelaţie a lumii recente s-a născut, cred, ideea „cetăţeniei universale”. La fel, fenomenul „globalizării” şi cel al „spiritualizării graniţelor” (pe care îl amintea, între alţii, şi diplomaţia noastră interbelică, prin Nicolae Titulescu, încă din anii douăzeci ai secolului trecut). Uniunea Europeană a materializat, a concretizat aşadar, în contemporaneitate, o gândire teoretică sesizabilă de foarte multă vreme. Detractorii ei (adunaţi, de regulă, în jurul unui principiu vetust: „un stat, o naţiune”) nu observă, voit ori nu, tendinţa noilor generaţii de indivizi de a depăşi, psihologic şi cultural, izolaţionismul înaintaşilor şi de a se proiecta în „componentele” manifestaţionale ale unui spirit mondial. Ştiu ce veţi spune acum: dar Brexit-ul, dar Trump? Cum se explică ele, dacă înclinaţia generală ar fi, cu adevărat, cea descrisă mai sus? Nu am decât un singur răspuns la o asemenea interpelare: devierile în cauză reprezintă zvârcolirile din urmă ale trecutului, ale unor mentalităţi încă neapuse (şi, tocmai de aceea poate, coagulate într-o ultimă răbufnire, aparent, puternică!), deşi profund învechite. Văd „contradicţiile” menţionate în varianta unor refulări finale şi, în consecinţă, temporare, ale declinului ireversibil traversat de către o istorie în descompunere. Declinul „lumii aşa cum o ştim”, cu alte cuvinte. Segmentul de vârstă între 18 şi 35 de ani a votat, statistic vorbind, în procente gigantice, atât împotriva Brexit-ului, cât şi împotriva lui Trump. Viitorul le aparţine lor. Un viitor adică, preponderent, al „civismului” în dauna „naţionalismului”.

Am urmărit un interviu televizat cu filozoful Gabriel Liiceanu, unde analistul peratologic mărturiseşte că, în toiul demonstraţiilor anti-corupţie din România anului 2017, a simţit, nemijlocit, transformarea noastră, din populaţie, în popor. Punctul de plecare îl constituia o meditaţie mai veche a lui Constantin Noica, în lumina căreia, după decenii de abuz istoric, românii s-ar fi complăcut, preponderent, în vieţuirea fără orizont a unei „populaţii” şi nu s-ar mai fi ridicat la nivelul de viaţă a unui „popor”. Preciza Gabriel Liiceanu că, în interiorul acelor manifestaţiii, ne-am fi reîntâlnit unii cu alţii, ne-am fi regăsit şi recunoscut pe noi înşine după o lungă perioadă de înstrăinare. De ce e absolut întemeiată o astfel de viziune? Pentru că ea defineşte conceptul de naţiune. Nu orice „naţiune” bineînţeles, ci naţiunea viitorului, a civismului şi conştiinţei etice. Nu a naţionalismului şi identitarismului, nu a „etnicităţii” carevasăzică segragaţioniste şi agresive. Într-adevăr, poporul român (să nu ne amăgim: în spatele sutelor de mii de protestatari ieşiţi în stradă se află alte milioane de cetăţeni, majoritatea incontestabilă a românităţii actuale!) s-a dezvăluit acolo într-o „clipa astrală”, după formula lui Stefan Zweig, de exprimare a inteligenţei sale. Se pune totuşi întrebarea: dacă poporul român, în latura lui definitorie, a coborât în piaţă, de ce, cu doar o lună înainte, la alegerile politice, câştigau detaşat tocmai cei împotriva cărora s-au făcut amintitele manifestaţii? Răspunsul este simplu, deşi mulţi l-au complicat în analize abracadabrante: întrucât, politic, judecând situaţia, naţiunea română nu mai are, în prezent, apetenţă pentru nici una dintre taberele jocului electoral. Ceea ce s-a întâmplat pe parcursul manifestaţiilor anti-OUG 13 nu a fost un act „politic”, ci unul „civic”, acela care, aşa cum spuneam, dă consistenţă identităţii de grup, „identităţii naţionale”, în sensul modern al termenului. Paradoxal, poporul si-a susţinut cauza prin demonstraţii, raportându-se la palierul civic de funcţionare a societăţii, mai degrabă decât la urne, pe când populaţia s-a exprimat prin vot, anterior, pe nivelul politic al mecanismului statal. Amândouă planurile sunt democratice, însă faptul că astăzi au devenit disjuncte tulbură, să admitem, adânc.

Vina pentru ruptură rămâne, exclusiv, a clasei politice, care nu mai are nimic de oferit în actul electoral – marcat de absenteism grav! – şi trebuie, ca atare, asanată civic în mod plenar. Câtă vreme politicienii vor dialoga cu o populaţie şi nu cu un popor, mă tem că teribila scindare va continua.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi