Despre nopţile trăite la maxim şi dimineţile volatile ale lui Paul Vinicius

După nenumărate peripeţii şi volute executate pe facebook în aerul paşnic al serii, nopţile (trăite, n.n.) la maximum de către Paul Vinicius, probabil, din pricina vreunui poştaş buclucaş obişnuit să confunde adresele, nu a reuşit să ajungă la destinatar, şi a fost trimis îndărăt expeditorului, dar, pe drum s-a rătăcit din nou, şi cine ştie pe unde bântuie acum, căci de ajuns n-a mai ajuns înapoi la Paul Vinicius. Cel de-al doilea exemplar, închis într-un plic ermetic, a parcurs distanţa de la Bucureşti la Chişinău într-un timp record, poposind pe biroul meu. Mulţumesc, dragă Paul, pentru dar, cartea ta îmi era necesară. Citind-o, mi-am legat, în mod simbolic, firele rupte reconectându-mă la pulsul vieţii noastre literare.

Şi acum, câteva cuvinte despre autorul volumului de versuri nopţi la maximum, dimineţi voalate, apărut la sfârşitului anului 2014 la Editura Agol.

Ca poet, pe linia strict biografică, Paul Vinicius se circumscrie cercului poeţilor boemi. La drept vorbind, din punctul meu de vedere, el este poetul care, preluând steagul boemei de la Mazilescu, Nichita Stănescu şi de ce nu?, Pucă, l-a aşezat frumos, printre cuţite şi pahare, pe masa lui de lucru de la fosta grădină de vară a Muzeului Literaturii Române, patronat de tandrul şi cinicul poet Eugen Suciu. Pentru Paul Vinicius asumarea boemei ţine de programul său artistic şi existenţial.

Biciuindu-şi simţurile, trecând prin stări efervescente, dar şi căzând în apatie, poetul îşi dezvoltă trăind intens la nivelul afectiv imaginile în nopţile de insomnie, pentru ca a doua zi, în dimineţile voalate, când gesturile devin moi, inconsistente, să le aştearnă, cu o mână tremurândă, pe hârtie. Ca poet, Paul Vinicius se încadrează curentului erotico-minimalist de descendenţă bukowskiană, în care amănuntul autobiografic nesemnificant e dezvoltat până la paroxism, căpătând proporţiile unui cataclism interior. Decorul unde se petrec aceste frecvente alunecări interioare e unul sumbru, depresiv, suprarealist în detalii şi expresionist pe ansamblul său. Obiectele obişnuite prind contur şi se dezvoltă în perspectivă, alungindu-şi umbra dincolo de rama decupajului poetic. Penelul lui Vinicius nu e al unui virtuoz. Tablourile sale lirice respiră ceva din precizia halucinantă a unui Margritte care, pentru a-şi putea transmite starea, apelează la liniile şi contururile sinuoase ale lui Modigliani. Cel puţin chipurile iubirilor sale consumate în lungile nopţi de insomnie, rememorate în dimineţi difuze, potopite de lehamitea-a de-a fi, amintesc de nudurile pictate de Modigliani în atelierul său parizian.

Paul Vinicius practică o boemă activă, în sens creativ. Chiar şi în perioadele sale lungi de abstinenţă, el rămâne un boem pur-sânge. Fără astfel de nebuni frumoşi ai marilor oraşe, cum spune Fănuş Neagu, viaţa noastră literară ar fi anostă. Prin trăirea sa pe cât de paroxistică, pe atât de sublimă a actului artistic, el spală păcatele multor congeneri ai săi. Madonele sale alcătuite din juxtapuneri de silabe pe foaia arsă de hârtie au gâturile lungi, sâni ca nişte picături de lacrimi, pe care autorul îşi pune amprenta trăirilor bukowskiene.

În atelierul de potcovit litere şi purici al lui Paul Vinicius, în ciuda dezordinii din jur, e atâta căldură şi atâta afecţiune, încât pentru acest surplus de bogăţie sufletească l-ar putea invidia orice nabab. Să prezentăm însă şi decorul, alambicul care face posibilă distilarea nopţilor trăite la maximum în dimineţi volatile: ”mă doare o boală care nu-i a mea/…/ pantofii atârnând de şireturi/ de tavan/ celularul – care vorbeşte cu tonul/ cămaşa pulovărul şapca/ bricheta ţigările şi distanţa enormă până la ele”. Distanţa enormă de la subiect la obiect creşte pe măsura epuizării psihice. Ea apare zugrăvită – desigur, într-un cu totul alt context, având cu totul alte conotaţii – şi pe în cerul Capelei Sixtine, unde Dumnezeu Tatăl, după crearea lui Adam, încearcă să atingă creaţia sa. O forţă teribilă îl împinge îndărăt. Sentimentul pe care-l transmite fresca lui Michelangelo, Crearea lui Adam, e unul de înstrăinare. Dumnezeu se înstrăinează de creaţia sa, retrăgându-se din lumea pe care a plămădit-o. Desigur, volumul lui Paul Vinicius nu are nici în clin, nici în mânecă cu Bolta Sixtină, ci dimpotrivă. Singurul sentiment comun e înstrăinarea.

La autorul nopţilor trăite la maximum ea intervine din pricina abuzului şi-a epuizării. Pantofii, şireturile, cămaşa, puloverul, şapca, telefonul, bricheta par să leviteze într-un spaţiu imponderabil, golit de sentimente şi idei. Un vânt de noiembrie, alungind orele, îngustând bulevardele, aleargă prin oraş, hârşâind pe trotuar crengi rupte şi frânturi de ziare, mânând într-o parte şi alta ”oameni singuratici” care se întorc la casele lor.

Deasupra, nori imenşi de mercur ”strivesc casele” şi garajul unui angrosist armean, ”cu vreo 80 de pantofi în dulap”, unde se adăposteşte, vremelnic, una din madonele lui Paul Vinicius, alungită de lipsă de gravitaţie interioară. Ieşind din bârlogul său, autorul înaintează ca un somnambul prin ”oraşul gri”, unde ”chipuri sculptate de angoasă, silă, plictiseală” se perindă prin faţa lui, în timp ce ”o voce – trompetă neagră/ de psihiatru” îl sfătuieşte să devină ”diurn”, mulându-se ca o plastilină, ca ”un mieluşel” peste realitatea turbată, unde pâinea cea de toate zilele ”se câştigă semnând o condică” şi se consumă într-o speluncă cu mese jegoase şi feţe descompuse, unde ”numai vodca-i prietenoasă/ şi singura care te priveşte ţintă/ limpede/ stăruitor/ în ochi – / cu albăstriul franc al lui Bukowski”, acompaniat de sunetele armonicilor Moscovei cârciumăreşti cântate de Esenin. Cu trupul alcătuit ”70% din lună/ iar restul” din ”albastrul/ alcool/ şi tutun”, autorul nu-şi doreşte ”nimic altceva decât să-şi cultive nebunia/ care face inimile să se deschidă pe toate frunţile” şi să ajungă asemenea ”acelui bătrân ceasornicar îndrăgostit de-o pendulă”. Rătăcind pe ”peronul unei dimineţi întârziate”, privind ”luminile oraşului înghiţite de ceaţă”, el vorbeşte cu ”un zid destupat la minte”, visând la ”o femeie cu trăsături apoase/ de icoană/ şi creierii proaspăt despletiţi// de degetele părinteşti ale unui ospiciu”. Deasupra traverselor cufundate în ceaţă, ”cerul îşi plimbă norii ca pe nişte vapoare de hârtie/ în timp ce-o femeie numai coniac şi piele”, caută să-l atragă într-un loc ferit, ca să-l posede. Autorul însă nu se lasă sedus de ispită, scrâşnind în barbă, el continuă să vorbească cu zidul orb, ascultând cum ”ecoul stins al tocurilor ei de paraşută” coteşte ”primul semafor”. Răsfrântă pe zid, ”umbra îi devine tot mai pregnantă/ ceva între carne şi clorofilă”, semănând tot mai mult cu ”un gropar de treabă/ care îşi sumecă mânicile”.

Citindu-i volumul de versuri primit de curând, mi-am adus aminte de întâlnirile mele cu Vinicius în hruba colcăind de muzică şi fum a Muzeului Literaturii Române, dar şi de teribilul său interviu luat de Robert Şerban, din care citez, spre încheiere, următorul pasaj: ”din mai 2004 şi până acum, am locuit (de fapt, numai am dormit, întrucât, plec de dimineaţă şi mă întorc numai noaptea, târziu) printr-o sumedenie de locuri, începând cu un cămin de studenţi (pe timpul vacanţei de vară) şi continuând cu mai multe ateliere ale unor artişti plastici care îmi erau apropiaţi, o fabrică de turnat statui din bronz, de pe la marginea Bucureştiului, aparţinând sculptorului Ioan Bolborea, prieten bun, unde am rămas cam un an, sâmbetele şi duminicile asigurând, în contrapartidă, paza obiectivului… A urmat o cămăruţă, la demisol, aparţinând unui prieten armean, care apare ca personaj în mai toate scrierile mele, dar unde nu exista nici încălzire, nici veceu, nici chiuvetă; doar un pat de metal, de felul celor pe care le găseşti prin saloanele mai la grămadă ale spitalelor. Oricum, eram fericit fiindcă acolo aveam oarece intimitate. Lăsând la o parte locaţiile câtorva clădiri şi mansarde dezafectate, am mai putut dormi (nopţile), vreme de peste un an, în chiar birouaşul în care lucram, de la Muzeul Naţional al Literaturii Române. În acea perioadă, am avut aproape un program de exponat: 24 de ore din 24, inclusiv sâmbetele şi duminicile. Norocul a fost că micuţa încăpere mi-a putut fi utilă graţie unui excedent de 9 centimetri, respectiv cu atât depăşeşte latura mare înălţimea mea de 1,85, astfel încât, lungindu-mi picioarele pe sub birou şi strecurându-mi capul sub scândura inferioară a policioarelor-bibliotecă încastrată în zidul din spate, mă puteam odihni.”

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist