Despre ospitalitate şi toleranţă (I)

Promovând o legislaţie cât se poate de permisivă, centrată pe respectarea întocmai a drepturilor omului, Franţa a asimilat în ultimele secole comunităţi întregi de străini. Unele s-au sincronizat mai uşor cu exigenţele ţării gazdă, altele au rămas fixate în rigorile şi stereotipurile propriilor culturi. Avem, în fapt, mai multe Franţe: una a autohtonilor, alta a celor nou-veniţi. Şi aceasta din urmă este, la rându-i, mărunt divizată. La periferiile marilor oraşe s-au ivit enclave ale alogenilor, care pretind să funcţioneze după reguli diferite, altele decât cele familiare ţării care i-a adoptat. Retardate istoric, anumite culturi se împotrivesc făţiş civilizaţiei pentru care, paradoxal, au optat. De aici, mulţimea de conflicte şi tensiuni – unele cu deznodământ nefericit. Tragicele evenimente de la Paris par să reconfirme o realitatate: Franţa a devenit victima propriei deschideri şi a propriei generozităţi. Care ar trebui să fie relaţia optimă cu străinul, cu celălalt, cu departele nostru apropiat? De ospitalitate necondiţionată? Toleranţă? Refuz?

O reflecţie asupra ospitalităţii astăzi, crede Jacques Derrida, ar trebui să vizeze, între altele, „posibilitatea unei delimitări riguroase a pragurilor sau a frontierelor dintre familial şi nefamilial, dintre străin şi non-străin, dintre cetăţean şi non-cetăţean, dar înainte de toate dintre privat şi public, dintre dreptul privat şi dreptul public”. Etimologic vorbind, ospitalitatea vine din latinescul hostis, care desemnează totodată prietenul, oaspetele, dar şi străinul perceput ca ostil. Hostis este şi ostaticul – cel luat drept gaj. Ce presupune a fi ospitalier? A fi deschis, generos, disponibil, a-l întâmpina pe celălălt cu bunăvoinţă şi respect, a oferi fără să ţi se ceară. Ospitalitatea este presupusă în dialectica darului (dăruirii), pe care se întemeiază generozitatea şi filantropia. Putem vorbi de ospitalitate în sens absolut, necondiţional, dar şi despre ospitalitatea relativă sau condiţională.

În ordine speculativă, Kant pune bazele dreptului cosmopolit asupra „ospitalităţii absolute” sau universale. Aceasta înseamnă „dreptul unui străin de a nu fi tratat cu ostilitate la sosirea pe un alt teritoriu”, atât timp cât se comportă „civilizat”. Dreptul oferit străinilor nu se poate extinde dincolo de condiţiile impuse de găzduitor. Inospitalitatea se opune dreptului natural, chiar dacă este practicată uneori de state pretins civilizate. Ospitalitatea este, aşadar, inclusă printre virtuţile civilităţii, care ne îndeamnă la respect şi bunăvoinţă faţă de semeni. În principiu, ea trebuie sustrasă calculelor şi condiţionărilor meschine.

Pentru filosoful german, relaţia dintre gazdă şi străin este una juridică. Chiar şi atunci când este bine primit, străinul rămâne mereu un străin. Datorăm în principiu ospitalitate, dar aceasta este condiţionată de reguli şi legi. „Antinomia ospitalităţii” pune în conflict insolubil legea ospitalităţii nelimitate şi legile curente ale ospitalităţii, care stipulează drepturi, obligaţii şi responsabilităţi atât pentru gazdă, cât şi pentru străin. Asumarea în toate împrejurările a Legii necondiţionale înseamnă asumarea şi tolerarea „fără-de-legii”, a bunului plac, situaţie în care străinul însuşi îşi poate impune norma, chiar stânjenitoare, restrictivă sau represivă. Deşi abandoneză principiul în favoarea regulii, ospitalitatea condiţională pare a fi singura funcţională.

Situată în tradiţie nietzscheană, critica filosofică a ospitalităţii vede în aceasta simptomul unui voinţe de putere atrofiate sau a unui cronic deficit de vitalitate. Barbarii, nomazii sunt agenţii activi ai schimbării, promotorii noului, suflul dinamic al civilizării. Ospitalierul, în schimb, disimulează în aparenta bunăvoinţă spaima de celălalt, teama de a fi cucerit şi deposedat. Ospitalitatea lui este resentimentară. Neputinţa de a se impune prin forţă duce la simularea artificială a bunăvoinţei şi la resentiment. De aceea, ospitalitatea este oferită de cei slabi pentru a atenua agresivitatea virtuală a celor percepuţi ca puternici; ea camuflează propriile frustrări şi complexe. Este, poate, şi motivul pentru care ţările „mari”, cu vocaţie imperială, n-au făcut caz niciodată de ospitalitatea lor. Ospitaliere şi tolerante sunt doar popoarele mici, scria Emil Cioran în tinereţe, naţiunile lipsite de voluptăţile puterii şi ale cuceririi – singurele "virtuţi” care le conferă superioritate şi destin istoric.

Dacă starea naturală îi îndeamnă pe oameni să răspundă la violenţă cu violenţă, etica de tip creştin va propune o cenzurare şi o sublimare a instinctelor în favoarea unei dispoziţii binevoitoare, centrată pe iubirea aproapelui ("iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”). Max Scheler răstoarnă aceste argumente, arătând că numai omul poate răspunde la ură şi agresivitate altfel decât cu aceeaşi măsură. Specificitatea lui este dată şi fortificată de omenie, virtutea care îi conferă distincţie printre fiinţele vii. Ospitalitatea nu vine dintr-un deficit de putere sau de voinţă, ci dintr-o bună educare a felului de a fi. Ea converteşte suspiciunea şi violenţa în încredere şi generozitate, devenind modus vivendi, premisă şi constantă a socializării.

Un act de ospitalitate nu poate fi decât „poetic”; adevărata ospitalitate este necondiţionată – spunea acelaşi Derrida. Când este fixată în norme restrictive, ospitalitatea se transformă în ceva derivat. Forma ajustată a acesteia poartă numele de toleranţă. Dacă ospitalitatea are aparenţă poetică, toleranţa este… proză, şi nimic în plus. 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)