Despre principialitate (I)

„Întoarcerea acasă”, despre care vorbeam săptămâna trecută, este o revenire în spaţiul familiarului. Odată ieşit, fie şi pentru puţin timp, din sistemul unor anumite certitudini de coerenţă existenţială, ai toate şansele, în spaţiul autohton contemporan, să te afunzi în hăţişul unei amoralităţi anarhice. Locus suspectus – acel univers străin, al nefamiliarităţii, al lui ne-acasă, la care se rerferea Freud la începutul secolului XX – te întâmpină, masiv şi bolnăvicios, aproape pretutindeni, în interiorul intervalului haotic al prezentului moldo-vlah. De aceea, reluarea rubricii Homo valachus constituie pentru mine revenirea la un reper stabil, reintrarea într-o coerenţă familiară. Aici intervine o chestiune de principialitate, un exerciţiu constant al principialităţii, mai corect zis. Pentru a înţelege exact substratul procesului, vă rog să-mi permiteţi o scurtă digresiune. Am debutat în presă la 16 ani (1984), iar apoi am făcut presă (studenţească), devotat, atât înainte de 1989, cât şi după aceea. Ca universitar, am rămas în presă (în postură de infatigabil colaborator). Pretind, prin urmare, că ştiu suficiente lucruri despre viaţa jurnalistică. Îi cunosc virtuţile şi viciile, puterea şi slăbiciunea, triumfurile şi eşecurile, generozităţile şi meschinăriile. Pe scurt, presa e un segment de viaţă umană, un teritoriu de interferenţă a plusului cu minusul, un crâmpei de istorie, cu bunele şi cu relele sale. Am capacitatea să emit, în mod sigur, cel puţin un adevăr fundamental despre presă: aidoma oricărei alte forme de autoritate din societate, ea trebuie să practice principialitatea. În afara acestui efort permanent, nu poate exista, nu se poate legitima drept presă.

Foarte interesant, astăzi, tocmai principialitatea pare să absenteze din cea mai mare parte a presei româneşti. Avem multă presă doar cu numele, lipsită de ideea motrice a jurnalismului – amintita principialitate. Observ, îngrijorător de des, ziarişti-zombie, din care elementul „vital” al ziaristicii s-a scurs în totalitate. Respectivii sunt captivi într-o mecanică „profesională” autistă, menită să treacă drept muncă în „media”. Carenţa lor esenţială rămâne dispreţul pentru singurul impuls autentic, ce i-ar putea determina „să respire” din nou – onestitatea. Cum să mai ai încredere într-o televiziune care, din cinci în cinci minute, te ameninţă cu „dezvăluiri senzaţionale”, „ştiri-bombă”, „informaţii şocante” şi „anunţuri ce-i vor îngrozi pe români”? Dacă ai neînţelepciunea să aştepţi, mesmerizat, în faţa ecranului, vei afla (în cazul fericit), fie nişte banalităţi datate (precum concertul nu ştiu cărei vedete rock, zaharisite, în România sau „ultima” propunere normativă „a tehnocraţilor”, cunoscută de câteva zile şi, în plus, de o tulburătoare benignitate socio-economică), fie (în cazul nefericit) nişte enormităţi strigătoare la cer (precum „interpretarea”, cu rea-credinţă vădită, a vreunui comunicat guvernamental, altfel teribil de clar, ori „descoperirea” prea multor treceri de pietoni pe o stradă obscură din oraşul Corabia). Cum să-i mai acorzi credibilitate băietanului cu timbru (telefonic) troglodit, autolegitimat drept „jurnalist local”, care te sună obraznic, solicitându-ţi „o declaraţie” în nu ştiu ce chestiune importantă, iar, ulterior, în paginile oficinei lui tabloidizate, îţi falsifică şi trunchiază frazele, calomniindu-te (complet fără sens şi motivaţie) cu frenezia vechilor frustraţi iviţi din „sfânta mânie proletară”?

Principialitatea – nucleul ideologic al profesiunii jurnalistice – este ceea ce regăsesc, consecvent, în spiritul Ziarului de Iaşi. Ea îmi conferă certitudinea că, prin reluarea rubricii mele săptămânale, fac de fapt un gest de „întoarcere acasă”, de revenire într-o zonă a „familiarului”. Accept totodată ideea că, părăsind, temporar, scrisul propriu-zis la ziar, timp de doi ani şi jumătate, nu am încetat şi colaborarea de facto cu el. Altfel spus, nu am abandonat niciodată total acest spaţiu al normalităţii. Fiind – de 13 ani, adică de la debutul cultural al evenimentului ca atare – membru în juriul Premiului de Proză al Ziarului de Iaşi, am participat, pe parcursul intervalului de absenţă publicistică, la şedinţele de selecţie critică ale romanelor laureate. Într-o eră în care până şi premiile literare au ajuns subiecte de scandal şi obiecte de tranzacţionare dubioasă, sunt absolut impresionat de profesionalismul şi onestitatea juriului menţionat (aflat acum, iată, din nou, la lucru, pentru evaluarea din 2016!) în a-şi duce misiunea la bun sfârşit. Explicaţia eficienţei şi a crescândului său prestigiu e una singură: principialitatea. Ea a fost reperul nostru, prin excelenţă, de la începutul premierilor şi până astăzi. Dar cum definim, până la urmă, principialitatea? Un răspuns, sper, plauzibil şi lămuritor, pe săptămâna viitoare.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi