Despre smerenie

A luat amploare, în ultima vreme, în presa scrisă, la televiziune şi în mediul virtual, o polemică în jurul „smereniei”. Totul a pornit de la videoclipul piesei Taxi, intitulat chiar aşa: Despre smerenie. E vorba, se ştie, de o diatribă lirică la adresa opulenţei proiectului BOR, cunoscut drept „Catedrala Mântuirii Neamului”. Nu-mi propun să iau apărarea vreuneia dintre tabere, nu atât din cauza insuficientei mele pregătiri economice, necesare în emiterea unei păreri obiective, cât convingerii proprii, dezvoltate în timp, pe măsură ce discuţiile pe această temă au invadat spaţiile de informare, că adevărul se găseşte undeva la mijloc. Pe de o parte, îi cred pe teologi şi pe cetăţenii din elita practicantă a Ortodoxiei că sunt consternaţi atunci când diletanţi în ale credinţei se folosesc, aparent „competent”, de concepte-cheie duhovniceşti, precum, bunăoară, smerenia, pentru a discredita, paradoxal, eforturile Bisericii. Dacă „diletanţii” respectivi se întâmplă să fie şi oameni educaţi, cu vizibilitate publică (e cazul personalităţilor participante la videoclipul grupului Taxi), iritarea – dublată de o legitimă dezamăgire – va fi şi mai adâncă. Alexandru Paleologu spunea, la un moment dat, că nimic nu era mai detestabil pentru el decât intelectualul suspect de o oarecare erudiţie şi de un anume rafinament, complet ignorant totuşi în materie de religie. „Enciclopedismul” lui devenea o biată fanfaronadă culturală. Eseistul nu se referea la credinţă sau, dimpotrivă, la ateism. Acestea ţin de alt registru ontologic, irelevant în discuţia de faţă. Remarca se focaliza strict pe ideea unei minime competenţe teologice, obligatorii pentru orice reprezentant al umanioarelor ori al artelor. Nu poţi clama postura emitentului de analize asupra mecanismelor bisericeşti, când simpla întâlnire cu termeni precum Filocalie şi Pateric te trimite iute la DEX sau la fratele Google. Mai mult, nu ai cum să te consideri intelectual, dacă viziunea ta asupra religiei (repet, dincolo de eventuala opţiune de viaţă atee!) este rezumată în sintagma „aiureală pentru popi şi babe”. Un comentariu atât de rudimentar ar echivala, pe palierul ridicolului mentalitar, cu declaraţia ritoasă a habotnicilor din „echipa adeversă”, în secolul XXI, că pământul e plat, iar soarele se găseşte în centrul Universului. Nu aş fi ca atare surprins să descopăr că expertiza biblică celor de la Taxi şi a invitaţilor lor se reduce la banalităţi de dicţionar.

Pe de altă parte însă, instituţia Bisericii trebuie să ia foarte serios asemenea mesaje venite din interiorul populaţiei pe care o păstoreşte şi să se întrebe dacă acţiunile sale sunt întotdeauna mulate pe orizontul de aşteptare al oamenilor şi pe vechile învăţături creştine. La acuzaţia de fast şi opulenţă pentru unii (nu mici şi nici puţini, din păcate) slujitori ai celor sfinte, nici un avocat din BOR, oricât de entuziast şi de bine intenţionat, nu va reuşi să construiască o apărare credibilă. Luxul există în mod incontestabil şi adesea el supără percepţia comună, intrând în contradicţie cu discursul creştin elementar, al lipsei averii telurice, compensate de impresionante posesiuni celeste. Accept că, şi în Biserică, la fel ca pretutindeni, există oameni şi oameni, dar nu mă pot consola cu absenţa unei poziţii instituţionale oficiale, care să dezavueze înclinaţia spre opulenţă a multor prelaţi (destui şi din cinul monahicesc, ceea ce te poate deruta complet, la o încercare onestă de apropiere de faptele şi idealurile credinţei!). E deconcertant să îndemni bătrânica străvezie de boală şi de foame să dea din puţinul ei pentru ridicarea Catedralei şi, apoi, nonşalant, să urci într-o limuzină fabricată în ediţie limitată, pentru care şi naţional-funeralizatul Fane Spoitoru s-ar întoarce din morţi, ros de invidie. Constatând, prin urmare, că adevărul se situează, în dezbaterea actuală, la mijloc, suntem constrânşi să sesizăm şi altceva, deopotrivă important. Mereu, când identificăm fragilitatea ori disoluţia unei virtuţi, cum este smerenia, o facem, referindu-ne, cu nedisimulată voluptate, la celălalt şi nu la noi înşine! „Transferul” în chestiune nedumereşte, mai ales că smerenia, dacă se manifestă obiectiv, te forţează să te preocupi de defectele tale şi să uiţi imperfecţiunile alterităţii. Actul de smerenie descrie un impuls irepresibil de supralicitare a virtuţilor celorlalţi, care, în comparaţie cu viciile pernicioase ale propriei persoane, îţi par Alpii elveţieni, opuşi dealului Repedea în sezonul grătarelor. Smerenia înseamnă dezgolire de sine, anularea oricărui instinct de autoconservare egocentrică (lucru care sună, recunosc, întrucâtva, suicidar). Ajuns la acest stadiu de „descompunere” a egoului, individul nu mai deţine „organ” de  interacţiune polemică. Inapetenţa pentru explorarea etică a semenilor îi devine mod de viaţă. Nu am de aceea încredere în alegoriile despre smerenie. Ele ascund, din start, un puseu acut de ipocrizie.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Publicitate și alte recomandări video