Despre suspiciune

În piesa istorică, a lui William Shakespeare, Henric al VI-lea (King Henry VI), unul dintre personaje, Gloucester, dialogând cu protagonistul, face la un moment dat următorul comentariu filozofic: „E cruntă suspiciunea din mintea vinovată./ Hoţul amuşineaz-un poteraş în fiece tufiş!” (Partea 3, actul 5, scena 6, rândurile 11-12). În alt loc – mă refer acum la o străveche comedie latină, intitulată Fraţii (Adelphi) -,autorul (antic) Terenţiu îşi pune unul dintre personaje să observe la fel de subtil: „Oamenii, cu cât le merge mai rău, cu atât devin mai bănuitori. Sunt tentaţi să interpreteze orice lucru ca pe o jignire.” (Actul 4, scena 3, rîndurile 1-14). Remarcile mi se par pline de semnificaţii nu doar pentru spaţiul literar (de unde provin), ci şi pentru teritoriile (umaniste) vecine, cum ar fi etica, metafizica şi psihologia. Aici sunt practic definite cele două surse principale ale unui sentiment uman extrem de răspândit şi, în egală măsură, dăunător – suspiciunea. În primul caz, cel shakespearian, Gloucester identifică originea „personală”, „individualizată” aşa-zicând, a spiritului bănuitor. Vorbim despre natura insului corupt, posesor al conştiinţei vinovate. Culpabilitatea structurală iradiază către alteritate, modificând-o şi chiar distorsionând-o la nivelul percepţiei. Viciul proiectează, evident, viciu în exterior, în afara sinelui, cum ar veni. Suspiciunea constituie de aceea singura lui formă de apărare împotriva a ceea ce ştie, din proprie experienţă, a fi rău. Malignitatea ca mod individual de viaţă nu poate genera decât o „filozofie” a răutăţii universale, de care, invariabil, suspiciosul trebuie să se protejeze energic. Cu un asemenea exemplar uman nu ai punţi de comunicare. Buna ta credinţă este „desfiinţată” din start în ochii săi. Pentru bănuitor, „celălalt” reprezintă, constant, un inamic perfid, destinat anihilării cu orice preţ. Suspiciunea se manifestă aşadar, pe palierul personal, drept – simultan – cauză şi efect, fiindu-şi adică, singură, atât exces, cât şi sancţiune.

Mai complex ar putea fi însă cel de-al doilea caz sugerat de textul dramatic al lui Terenţiu. Citatul trimite la o matcă uşor diferită a comportamentului bănuitor. Aceasta nu mai e conştiinţa (culpabilă) proprie, ci „mediul” în care ea se formează. Altfel spus, „contextul”, „sistemul”, „istoria mare”. Odată intrată sub influenţa viciului (ca fenomenalitate de ansamblu), o lume corupe sui generis şi anexează, distrugător, conştiinţele individuale (care nici nu mai au direcţionalitate specifică, supunându-se automatismelor colective!). Conduitele se uniformizează în acelaşi timp cu defectele morale. Bănuiala ajunge atunci maniera unică de control existenţial. Întrucât am fost „lovit”, sistematic, de tarele mecanismului, singura mea opţiune de răspuns o constituie „lovitura” aplicată, cu metodă, tuturor. „Metoda” în cauză se va numi, obligatoriu, suspiciune. Mă consider „ofensat”, „traumatizat”, „refuzat”, „înşelat”, „furat”, „dispreţuit”, „ridiculizat”, „emasculat” încă înainte de a fi aşa per se, deoarece lucrul (lucrurile) se va (se vor) întâmpla oricum mai devreme sau mai târziu. Educaţia mea însăşi este configurată pe calapodul suspiciunii. Spiritul bănuitor capătă, în noile circumstanţe, un sens darwinian, de „adaptare supravieţuitoare” la „mediu”. Autorul Originii speciilor nici nu credea, ca să fim exacţi, în „utilitatea” vituţilor tradiţionale. Ele erau, în optica sa, mai curând „obstacole” ale „evoluţiei” şi „durabilităţii” (celui mai puternic) decât „calităţi”. Suspiciunea, alerta instinctuală, antenele impulsivităţii mereu întinse marţial, iată cheile supravieţuirii şi implicit ale „convieţuirii” cu „celălalt”! Societatea umană (mulţi scriitori au şi încercat, în fond, să ilustreze ideea în capodoperele lor artistice!) nu diferă mult de natură. Mersul prin labirintul ei poate seamăna la limită cu înaintarea prin hăţişurile junglei. Numai bănuind fiecare „tufiş”, într-adevăr, drept posibilă ascunzătoare a „duşmanului”, vei reuşi să te bucuri de liniştea locului de destinaţie.

Am irepresibila bănuială că societatea românească actuală se regăseşte în tabloul de mai sus mai bine ca niciodată. Un tablou al decăderii, oricâte justificări ar aduce cineva legitimităţii „suspiciunii” în intervalul competiţiei dintre oameni. Nu aş putea să precizez exact când comportamentul suspicios, tentaţia bănuitoare şi pornirea decredibilizării aproapelui au devenit componentele stării noastre de normalitate. Am construit o „societate” a neîncrederii patologice în „celălalt”, a bănuielilor perverse şi pernicioase, care ne intoxică orizontul iremediabil. Toţi sunt vinovaţi ab initio, nu mai există, pentru nici unul dintre noi, atât-de-des-invocata prezumţie de inocenţă. Drumul prin urmare, mie cel puţin, îmi apare ireversibil. „Evoluăm” darwinian, dar nu înspre desăvârşirea ontologică a insului gânditor, ci către revizitarea „colegului” său pre-istoric, a maimuţoiului primordial.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi