Despre Universitatea lui Soros

În urmă cu douăzeci de ani, în preajma sărbătorii de Paşti (sfârşitul lui aprilie, pentru ortodocşi), semnatarul acestor rânduri se pregătea să încerce vigilenţa cerberilor de la Universitatea Central-Europeană (CEU) din Budapesta, planificând o şedere prelungită cu trei sau patru zile acasă, în ţară – aşadar, peste „învoirea” legală de la Universitate. Ce ar putea să se întâmple? Într-adevăr, nu s-a întâmplat nimic, cu excepţia faptului că din bursa aferentă lunii respective mi-a fost scăzută discret şi irevocabil suma cuvenită zilelor respective. Ceea ce nu a fost o veste tocmai bună. Acum, sunt un mare partizan al prezenţei obligatorii la ore, chiar dacă studenţii mei ştiu că nu prea scad nota pentru prezenţa în scripte. Participarea înseamnă altceva, iar eu am înţeles-o în primul rând (dar nu numai) de la CEU.

Peste vreo două luni, când mă pregăteam de înfruntările finale pentru obţinerea titlului de master (M.A.) în Relaţii internaţionale şi studii europene, aveam să fac o nouă greşeală. Bazându-mă pe o experienţă prealabilă (în România, la SNSPA) şi pe faptul că ţineam bine pasul cu exigenţele de lectură, am crezut că pot bate sistemul scriind pe ultima sută de metri eseurile – cam lungi – cu care se finalizau disciplinele din semestrul al doilea. De fapt, nu îl poţi bate decât dacă ai nervi de fier, dar chiar şi atunci vei plăti costuri, căci ei te-ar putea trăda tocmai la disertaţie: rişti să clachezi exact atunci când nu trebuie. Întârzii o zi – nota scade cu o treaptă (era sistemul american – de la A+, în jos); două zile – două trepte; trei zile – mi se face frică numai când îmi amintesc. Nu există rugăminte la profesor, nu există motivare, nimic. Totul ţinea de managerul departamentului, un american riguros şi extrem de antipatic.

Dacă, totuşi, aveai proasta inspiraţie să pici vreo disciplină din primul semestru, era jale: erai exclus din program şi trimis acasă; nu mai ţin minte dacă trebuia să plăteşti costul şcolarizării (vreo 11.000 de dolari). Dar sigur trebuia să-i plăteşti dacă erai exclus pentru plagiat. În seria mea se vorbea, prin cămin (dar eu nu am locuit în cămin, aşa că nu ştiu toate detaliile) despre cineva dintr-o serie anterioară care o păţise. Eu aplic şi acum, în textele academice, regulile deprinse acolo – mai bine zis, ne-au spus clar ce să facem. Înveţi să parafrazezi. Preiei ideea, inserezi notă; preiei mai mult de patru cuvinte, pui ghilimele cu notă. Nu există greşeală, există doar plagiat.

Asemenea altor colegi – din Est sau din Vest – m-am dus acolo gândindu-mă că vor fi multe dezbateri, ocazii de a ne spune părerea etc. şi nu ne-am înşelat, doar că dezbaterile acestea – veneau mulţi oameni interesanţi, „academici” sau practicieni – erau bine încadrate în programul de studiu. În rest, erai mai mult decât invitat să dezbaţi, la ore, bibliografia obligatorie. Dar se opera cu prezumţia bizară că o vei citi şi pe cea facultativă, plus altele, pentru că altfel nu aveai cum să scrii eseurile finale.

A fost interesantă compoziţia grupei: câţiva occidentali (un american, un britanic, un austriac), apoi studenţi din toate ţările central- şi est-europene (nu cred că lipsea vreuna), inclusiv Rusia, plus masteranzi din ţări post-sovietice din Asia Centrală. Cu colegul din Kazahstan am locuit, pe durata întregului an universitar, într-un apartament din Budapesta. Eu am refuzat din start ideea de a sta în căminul universităţii, din cauza politicii foarte dure anti-fumat. Încrezător în performanţele mele culinare, colegul kazah mi s-a alăturat – şi nu mi-a reproşat nimic în această privinţă. Îşi satisfăcuse stagiul militar în perioada sovietică (amândoi eram printre cei mai vârstnici din program, la treizeci de ani) şi petrecuse o vreme tocmai la Budapesta – acum era încântat de noua postură din care revedea oraşul. L-am adus în România, în vacanţă, după ce mă interesasem la ambasada noastră dacă are nevoie de viză prealabilă. Nu avea nevoie. Doar că la graniţă lucrurile au stat altfel, până când mi-am luat inima în dinţi şi am arătat poliţistului nostru de frontieră o bancnotă de douăzeci de dolari.

Pe vremea mea, nu prea aveai timp să-ţi pui întrebări despre filosofia Universităţii. Profesorii nu se manifestau ideologic, erau mereu atenţi să ne facă să înţelegem dezbaterile. În cazul meu, singurii care nu erau englezi sau americani au fost un neamţ (cam prea euro-optimist, zic eu) în semestrul întâi şi un italo-german absolut fabulos în semestrul doi, el coordonându-mi şi dizertaţia. De stânga? Chiar nu mai ţin minte, pentru că nu asta discutam noi, în şcoală. Şi nici la cafeneaua universităţii, unde te trezeai că un lord „de merit” (profesor invitat) te roagă să-i spui pe nume, William, şi tu simţi că nu poţi, nu trebuie să faci asta.

Cititorii acestui text nu sunt îndemnaţi să semneze petiţii în favoarea CEU, să-l îndrăgească subit pe Unchiul George dacă n-au făcut-o până acum – sau să nu-l mai îndrăgească pe premierul Viktor, dacă au făcut-o deja. E vorba pur şi simplu de o perioadă tristă pentru Ungaria şi pentru Budapesta, o ţară şi un oraş pe care eu le preţuiesc şi datorită CEU. Mai puţin contează diploma – nu îmi e recunoscută în Ungaria, doar în SUA şi Regatul Unit; nu ştiu dacă e echivalată automat în ţară, dar a fost bine privită. Pe mine nu m-a interesat discursul Universităţii despre naşterea noilor elite politice în Europa Centrală şi de Est, nu mă simt în nici un fel „membru al elitei” politice sau mediatice şi nici nu mă topesc de entuziasm în faţa celor ce-şi arogă o asemenea poziţie. Eu m-am dus la CEU să învăţ şi mi-aş dori să o poată face şi alţii.