Despre vampirism

În Jurnalul Vestului Sălbatic, volumul pe care l-am publicat în 1999 (rezultat din experienţa americană a sussemnatului), există un capitol dedicat „vampirismului” din Lumea Nouă. Am redactat respectivele pagini – îmi amintesc cu exactitate – în octombrie 1993, de Halloween, sărbătoare, cum se ştie, cu mare popularitate peste Ocean şi nu numai. De ce mi-a venit să scriu tocmai atunci despre vampiri? Nu pentru a mă conforma tradiţiei locale, cu siguranţă! „Costumele” groteşti, afişate de americani în „seara morţilor”, nu au reuşit să mă fascineze: le-am considerat, reţin precis, complet ridicole. În plus, abia ieşit din comunism, deţineam o competenţă „vampirologică” neînsemnată, redusă la romanul „întemeietor” al irlandezului Bram Stoker şi la câteva filme stupide, văzute, în copilărie, la video. E adevărat, interacţionasem şi cu varianta regizorală „draculinică” a lui Francis Ford Coppola, dar ea nu mi se păruse defel o capodoperă (aşa cum se străduiau să o caracterizeze snobii anilor nouăzeci). Rememorez că, înainte cu un an, în 1992, în sala de cinema, la premiera românească a peliculei mult mediatizate, chiar izbucnisem într-un râs nestăvilit (spre oroarea celorlalţi spectatori, profund concentraţi pe urmărirea complicatului scenariu horror!) în momentul când protagonistul (jucat penibil de un actor altfel talentat – Gary Oldman!) s-a prezentat, îngrozitor de caraghios, drept „Draculea”. Altceva mă frapase, în America anilor 1993 şi 1994, împingându-mă să fac notaţii în „jurnal”: seriozitatea netulburată cu care yankeii se raportau la vampiri, solemnitatea aproape ritualică pe care o afişau la simpla rostire a cuvântului Transylvania.

Din acest unghi, am observat un amănunt demn de toată atenţia. Prin medierea imaginaţiei bolnăvioare a lui Stoker, noi, românii, am reuşit o performanţă singulară – aceea de a coloniza „mitologic” o ţară imensă, precum Statele Unite. Realizasem, în 1993, că vampirul ardelean constituia personajul legendar prin excelenţă al Lumii Noi. Oamenii îl tratau cu interes şi respect, fără a-i ironiza sau, Doamne fereşte, a-i contesta istoricitatea din spatele mitului. Scriau tratate ştiinţifice şi creau filme despre el, iar, la vremea Halloween-ului, copii, tineri şi bătrâni se îmbrăcau, preponderent, draculian. Unii români au avut mult de câştigat de urma menţionatului exces de „mitologizare”. De pildă, Radu Florescu (un istoric, fără îndoială, respectabil) a cucerit, fundamental, toate audienţele americane abia când l-a explorat istoriografic pe Vlad Ţepeş „Dracul”. Aidoma, un anglist bucureştean, emigrat în SUA la începutul anilor şaizeci, Dumitru Mureşanu pe numele lui, a câştigat o notorietate teribilă printre universitarii din Tucson-Arizona, introducându-se, grav, ca „urmaşul lui Dracula”. Bietul profesor (dornic pesemne de o integrare uşoară printre americani) aducea şi „argumente” în sprijinul amintitei ipoteze. Îşi ridica frecvent, demonstrativ, colţul drept al buzei superioare pentru a arăta interlocutorilor un ameninţător canin încălecat. Am ajuns Fulbrighter la Catedra de Engleză din Tucson după câţiva ani de la moartea lui Dumitru Mureşanu. Nu-l cunoscusem, însă faptul că-i eram compatriot mi-a asigurat o imensă preţuire în ochii foştilor săi colegi. Indubitabil, în sistemul lor de valori, cu „vampirii valahi” trebuia să te porţi mereu foarte bine.

Apoi, prin 1995-1996, am aflat despre un caz şocant, ce ducea „seriozitatea” draculiană mult mai departe, către ceea ce s-ar fi putut descrie în alţi termeni, termeni severi precum „nebunie” ori „demenţă”. Un băiat de 17 ani, Rod Ferrell, a înfiinţat „un cult vampiric”. Tânărul se credea prinţ al întunericului (în vârstă de jumătate de mileniu!) cu numele „Vesago”, consumator de sânge şi, totodată, maestru al practicilor demonice. Problema a venit din faptul că sceleratul a avut succes la adolescenţi. Numeroşi copii dezorientaţi au aderat la „sectă”, acceptând, fără să crâcnească, poveştile lui Vesago (ei înşişi au primit „nume” vampirice, de o dezarmantă lipsă de imaginaţie: pe unul îl chema nici mai mult, nici mai puţin, decât… Nosferatu!). Şi-au băut unii altora sângele, şi-au părăsit familiile şi s-au dedat la tot felul de năzbâtii. La apogeul delirului „vampiric”, i-au ucis pe părinţii uneia dintre membrele grupului (cu acordul ei, bineînţeles!), într-un soi de ceremonial iniţiatic. Astăzi, se află cu toţii în închisoare, îndeplinind sentinţe de detenţie pe viaţă. Adesea avem tendinţa să spunem că savanţii lasă dezastre în urma lor prin invenţiile care le sunt deturnate în scop distructiv. Putem crede, la rigoare, că şi filozofii au capacitatea de a genera catastrofe pe termen lung (a se vedea cazul lui Karl Marx!). La scriitori însă nu te-ai gândi niciodată. Şi totuşi, iată-l pe Stoker, prozatorul marginal şi necreditabil, apt să sucească minţile multor generaţii de americani! Cu un roman care, culmea, mai este şi de o deprimantă , sfidătoare, deranjantă mediocritate.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi