Dezgrădirile memoriei

Căci până la urmă, chiar dacă aduci amintirea altor oameni, prieteni sau cunoscuţi, fără notorietate sau iluştri, deştepţi sau mai puţin deştepţi, vorbeşti despre tine. Pe tine însuţi te cunoşti cel mai bine (mă rog, aici putem dezvolta-descâlci subiectul, de fapt nu te cunoşti chiar atât de bine; dar să lăsăm ideea încâlcită). Oscar Wilde spune undeva: „Când cineva îţi vorbeşte despre alţii, e de obicei plicticos. Când îţi vorbeşte despre el însuşi, devine aproape întotdeauna interesant”.

Am citit, de pildă, memoriile lui Adrian Marino, cu ani în urmă – ale lui Iorgu Iordan. Puţine memorii am citit, de fapt. Oh, fac o paranteză aici. Am citit prea puţine memorii, iar din literatură şi mai puţin. Vă spun drept: Sunt de o incultură crasă, n-am citit autori mari, clasici. Pe alţii i-am citit doar parţial. Pe Proust, bunăoară, am început să-l citesc de mai multe ori, dar l-am lăsat cum lasă primarii promisiunile electorale (şi trebuie să spun că de obicei mă ambiţionez să duc un roman până la capăt, chiar dacă e un roman poliţist scandinav de doi bani, dar umflat-promovat cât încape). Spun toate acestea ştiind prea bine că voi trezi dezaprobarea şi poate oprobriul unanim. Nu afirm aşa ceva ca să şochez, să epatez, nu sunt un frondeur. Mă ruşinez puţin, dar… asta e. Ce vreţi, să mint? În privinţa lui Balzac, bunăoară – cam tot la fel. Am citit Moş Goriot, dar pe Eugenie Grandet n-am descoperit-o până la capăt; pentru mine a rămas fată mare, ca să zic aşa. Psalmii lui David nu i-am citit integral, i-am auzit pe ici, pe colo, când am călcat prin câte-o biserică. Nu mai dau şi alte exemple, ca să nu mă compromit definitiv. Şi când mă gândesc că aproape zilnic citesc presa cam o oră, în timp ce n-am citit pe cei pomeniţi mai sus şi pe mulţi alţii, chiar că mă apucă ruşinea!

Mă ogoieşte cât de cât gândul că Maestrul Sadoveanu n-a mai citit literatură deloc de la o anumită vârstă în sus, iar Creangă a citit totuşi foarte puţin, chit că biografii se străduiesc să umfle lecturile Humuleşteanului precum cocoşul din poveste. Iar Thomas Mann a citit Don Quijote abia la 60 de ani, profitând de călătoria plicticoasă cu transatlanticul spre exilul american. Neamţul era minunat de sincer: se socotea de o incultură greu de imaginat, obţinând erudiţia romanelor sale cu informaţii luate din enciclopedii. Cât priveşte tipul de autor contemporan, aş zice că este asemenea mardeiaşului din filmul Pisică albă, pisică neagră de Kusturica: citeşte absorbit de o carte, râde ca blegul, dar la un moment dat vedem că ţine sub nas o carte de benzi desenate. Contemporanii „citesc” capodoperele clasice cu uimitoare precocitate, încă din cea mai fragedă copilărie – prin filmele vizionate, cele făcute după Cartea junglei, Albă-ca-Zăpada, Marile speranţe sau Mizerabilii.

Dar să mă întorc la Marino şi Iordan, bărbaţii temeinici de care am pomenit mai sus. Memoriile lor, de fapt amintirile, căci memoriile nu sunt altceva decât amintiri, ca şi ale altor babalâci plicticoşi, sunt din categoria de care vorbea Wilde: Măcănesc despre alţii, iar de ei mai deloc. Judecă lumea, tarele oamenilor pe care i-au cunoscut şi pe care nu i-au cunoscut, că rămâi mască cât de perfecţi pot fi ei, memorialiştii, moraliştii, intransigenţii, cum de au putut trăi ei, extra-tereştrii, în aerul nostru viciat, noroc că nici cu o prăjină nu le poate ajunge la nas.

Când vine vorba de memorii (sau amintiri, sau confesiuni, spuneţi-le cum vreţi), mie îmi plac necumpătaţii, cei care-şi recunosc scăderile, viciile, cei care vorbesc despre lumea din jur subiectiv, turbulent, prin deviaţie; vorbesc de fapt despre ei înşişi, raportându-se la lume franc, cu suişurile şi coborîşurile lor. „Defectuoşii” – ăştia-mi plac: Blecher, Gaugain, alcoolicul Verlaine, baba cârtitoare Saint Simon, „erotomanul” Casanova, trăsnitul de Dali.

Poate vi se pare că este prea mult „ego” aici. Este. Prin educaţie, prin fire, prin structură, prin dracu’ mai ştie ce, m-am abţinut multă vreme să-mi desfăşor liber eul – în viaţă şi în scris. Aş putea spune că m-am temut (cum ar zice Domnul Freud). În orice caz, mi-am reprimat prosteşte eul multă-multă vreme, prea multă, dacă iau în calcul… vita brevis. De aici, probabil, şi mica mea idiosincrasie faţă de memorii, care sunt un fel de câmpuri de antrenament pentru „eu”, câmpuri ale sinuozităţilor propriului suflet.

Înainte, necugetând prea mult la chestiune, tot repetam că nu mi-a venit vremea să scriu memorii. Vax! Nu ştiu de unde am împrumutat gândema asta, cum spunea Luca Piţu. Voiam, deşteptul de mine, să sugerez că adică sunt încă activ, mai am multe altele de scris, iar memoriile (amintirile) fac parte din arsenalul boşorogilor pârţâitori. Nu este aşa! De fapt, într-un fel sau altul, am scris amintiri toată viaţa fără să-mi dau mereu seama. Mereu am adus în memorie câte ceva. Când, bunăoară, am scris despre o slujbă de Înviere mută, n-am făcut decât să resetez o amintire ce zbenguia în mine. Carcasa povestirii am împrumutat-o dintr-un fapt istoric citit într-o revistă, dar conţinutul ei l-am umplut cu amintiri ale copilăriei, pe care le-am aprins în suflet până ce filamentul lor a devenit incandescent. Şi tot aşa. Însemnările de jurnal, pe care le-am scris când şi când, constat acum că au devenit volens-nolens memorii: neîncorsetate, cele mai multe fără respect pentru Doamna Literatură Serioasă.

Cred că tocmai de asta plac atât de mult cititorilor cărţile de memorii, de amintiri, confesiunile sau paginile de jurnal. Oamenii simt apăsător, tot mai apăsător, structurile rigide şi închistările din societate. Vor să bată liber câmpii, cu voioşie şi inconştienţă copilărească. S-au săturat de ziduri chinezeşti, nu mai vor Turnul Londrei sau alienantul turn al Goliei. Vor Turnul Babel , cel neisprăvit şi vraişte de omenesc.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist