Dicţionare ieşite din comun

Comentam, în urmă cu zece ani, o carte cu un titlu lung şi sofisticat: Dicţionar de literatură spre folosinţa snobilor şi (mai ales) a celor care nu sunt snobi (editura Seuil, 2007, autor Fabrice Gaignault). Cartea oferea în primul rând o mulţime de amănunte biografice despre scriitori care au trăit, majoritatea lor, în marginea societăţii, bravând tabu-urile, provocând, nu o dată distrugându-se prin beţii nesfârşite sau consum de cocaină. Nu erau uitaţi snobi celebri care se ilustraseră atât în literatură, cât şi în viaţa mondenă: Proust, Morand, Anna  de Noailles, Gregor von Rezzori. Dar, repet, interesul cărţii stătea îndeosebi în anecdotica abundentă, deloc gratuită chiar şi în detaliile picante ori senzaţionale.

Oricât de neobişnuită, întreprinderea lui Fabrice Gaignault nu este singulară în spaţiul francez (şi, cu siguranţă, nu numai în spaţiul francez). În 2005, Charles Dantzig – critic literar, eseist, romancier – a publicat un Dicţionar egoist al literaturii franceze (editura Grasset). A fost un adevărat best-seller, mare succes de public şi de presă, cartea fiind curând reeditată în format de buzunar. Titlul spune totul: Dicţionarul egoist îşi asuma o perspectivă subiectivă asupra literaturii franceze, în răspăr (cel puţin asta a fost intenţia autorului) cu scara de valori consacrată şi cu canoanele universitare. La fel de entuziastă a fost primirea unei alte cărţi insolite a lui Dantzig, Enciclopedie capricioasă despre toate şi despre nimic (Grasset, 2009), fericită combinaţie de rafinament erudit, inventivitate literară şi confesiune netrucată. Iar fiindcă a venit vorba de succese editoriale, să amintim şi seria de Dicţionare îndrăgostite de la editura Plon, cu un catalog foarte bogat; în româneşte a apărut Dicţionar din dragoste de vin (aceasta a fost opţiunea traducătorului pentru titlu) de Bernard Pivot.

Şi cum editorii sunt mereu în căutare de formule care să surprindă publicul, iată că au apărut şi Dicţionare şic (la editura Ecriture: pe lângă cele două de care voi vorbi puţin mai încolo, editura a mai tipărit un Dicţionar şic al cinematografului, un Dicţionar şic de filosofieşi un Dicţionar şic al vinului: aviz amatorilor…). Ştim cu toţii că „şic” implică ideile de fineţe, subtilitate, eleganţă, distincţie, bun-gust. Nu cred că mă înşel dacă pe lângă toate astea intră şi o fărâmă de snobism… Literaturii i-au fost consacrate două dicţionare, ambele intrate în librării la finele lui 2015: Dicţionar şic de literatură franceză, sub semnătura lui Christian Authier, şi Dicţionar şic de literatură străină, realizat de Eric Neuhoff. Principiul colecţiei e simplu: lipsa de constrângeri, cu excepţia uneia, inevitabilă, şi anume ordinea alfabetică. În rest, autorul se bucură de toate libertăţile, cu condiţia bineînţeles, să aibă talent…

Christian Authier face jurnalism literar şi a publicat  mai multe romane şi eseuri. A reţinut pentru dicţionarul său o sută de scriitori contemporani. E perfect conştient – o spune în cuvântul înainte – că i se poate reproşa lipsa unor autori, dar cum ar putea fi o astfel de întreprindere dacă nu subiectivă? Regăsim nume de notorietate: Michel Houellebecq, Patrick Modiano, François Nourissier, Françoise Sagan. Altele sunt mai puţin cunoscute şi, în orice caz, nu sunt nume „la modă”. Preferinţele autorului se îndreaptă către scriitorii din aşa numitul grup al „husarilor”: Roger Nimier, Antoine Blondin, Michel Déon, Jacques Laurent, şi către cei din aceeaşi familie literară: Félicien Marceau, Michel Mohrt, Jacques Perret. Având simpatii politice de dreapta, ei n-au intrat în graţiile intelighenţiei pariziene. Cum au dat măsura talentului lor în anii ’50-’60, n-au fost atunci – din raţiuni evidente – traduşi la noi. N-au fost traduşi nici mai târziu şi e mare păcat, pentru că sunt scriitori de prim rang. Ca să ne dăm seama cât de refractar la presiunile modei este Christian Authier voi menţiona că articolul despre hiper-mediatizatul Philippe Sollers conţine o singură propoziţie, de fapt un citat din filosoful Guy Debord: „SOLLERS, Philippe: Nesemnificativ, deoarece poartă semnătura lui Philippe Sollers”. Fără comentarii şi fără replică.

Mult mai cunoscut, Eric Neuhoff este romancier, critic literar şi critic de film, având în palmares premii literare importante. Dicţionarul şic de literatură străină reuneşte, în fapt, recenziile pe care autorul le publică, de mai mulţi ani, în presă, mai ales în cotidianul Le Figaro. În plus, e inadecvat spus „literatură străină” întrucât cvasitotalitatea textelor se referă la literatura anglo-saxonă, cu precădere cea americană. S-au „rătăcit” acolo spaniolul Javier Marías, italienii Alesandro Barrico şi Alesandro Piperno. Altfel, sigur, nume mari – Fitzgerald, Hemingway, Salinger, Updike, Roth, Styron, Kerouac, Bukowski, James Salter şi mulţi, mulţi alţii. Talentul lui Neuhoff e incontestabil, scrie bine, are vervă, reuşeşte să ne transmită admiraţia pe care o poartă romancierilor americani. Dar de ce a trebuit să pună pe cartea sa o etichetă înşelătoare? S-a dovedit aici, în mod surprinzător, lipsit de „şic”…

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor