Dintr-un opis al primarilor

NETEDU GHEORGHE, inginer agronom. A fost numit de partid primar (bineînţeles, toţi aceşti primari din opis erau aleşi de o aşa-numită adunare generală a colhoznicilor (cooperatorilor), dar aceasta era numai o mascaradă odată ce candidatul era unic şi propus (a se citi impus) de partid; de altminteri, în ultimii ani ceauşini oamenii erau aduşi cu arcanul, ca să zicem aşa, la aceste adunări generale; prea se lăbărţase minciuna, nimeni nu mai credea în „drepturile inalienabile” ale cooperatorilor) pentru că era executantul perfect. Regimul Ceauşescu se clătina şi avea nevoie de astfel de oameni. Netedu făcuse facultatea la seral, lucrase o vreme într-un CAP, dovedind cunoştinţe precare, dar multă râvnă. Însă era de o meticulozitate aproape de paranoia. Avea ceva cazon în el. Trăia singur, nici o femeie nu a rezistat pe lângă el, le cicălea pentru toate chiţibuşurile până le aducea la disperare. La primărie era la fel de chiţibuşar. Netedu era genul acela de om, care îndeplineşte ordinele la fix, cu condiţia să i se spună cu ce picior să pornească şi câţi paşi să facă şi în ce direcţie. La aceste mărunţişuri era foarte bun, dar dacă lucrurile se complicau, alerga repede la telefon pentru instrucţiuni şi îşi agasa şefii cu o mie de întrebări. Îndeplinea ordinele venite de sus la milimetru, ceea ce, să recunoaştem, era aproape o imposibilitate în debandada şi minciuna ultimului deceniu ceauşin. Avea mari probleme fiindcă nu voia să umfle cifrele de plan, cum făceau toţi primarii pe atunci. Dacă s-au făcut 60 de căpiţe de fân, aşa raporta, nu 100, cum raportau ceilalţi, că doar, nu-i aşa, nu le numără nimeni. A venit ordinul de „sistematizare” a satelor – o aberaţie – iar el a început să-l execute la sânge. Era, de fapt, sarcina celor de la CAP, dar, fiindcă ordinul venise şi la primărie, Netedu a trecut la executarea lui cu scrupulozitate. A restrâns după noua lege vatra de sat, iar casele, care rămâneau în afară, trebuiau dărâmate (asta era nebunia lui Ceauşescu). A dat ordin să se are până la prispa caselor. În multe locuri aşa s-a făcut. În altele unii tractorişti şi excavatorişti au refuzat să execute ordinul primarului. Din ordinul lui s-au scos livezile de pe deal şi s-a făcut ogor (o prostie!) pentru cultivarea grâului. În vremea în care alţi primari nu ştiau cum să mai facă să eludeze legea, ca să nu-şi ridice oamenii în cap, el anunţa cu seninătate pe veleşteni, prin viu grai, dar şi trimiţându-le înştiinţări, că vor fi dărâmate casele din afara vetrei de sat. De câteva ori a scăpat ca prin urechile acului de bătaie. Noroc de Neculai Amariei zis Moşu, un miliţian bătrân, care a ştiut cum să-i ia pe oameni, ca să-i liniştească. Atunci, auzind despre revolta incipientă a oamenilor şi simţind pericolul, cei mari de la partid l-au schimbat pe Netedu, dându-i în loc un serviciu obscur la „Pajişti”. După ’90 Netedu s-a înscris în Partidul România Mare, dar, convingându-se de minciunile liderului C.V. Tudor, a demisionat. A mai încercat şi cu alte partide, dar nu s-a adaptat nicicum. Nici un partid nu era destul de larg pentru îngustimea lui.

PETRESCU PAUL, activist. A făcut facultatea de mecanică, dar n-a practicat meseria de inginer mecanic sau vreo altă meserie. A fost mereu activist de partid încă din adolescenţă: în UTC, în UASCR, în PCR. Era fiu de activişti, aşa că socotea că toate i se cuvin. Dar era un tip nou de activist: mai liberal, mai deschis, ceva gen Corneliu Mănescu, cine mai ştie despre el. A ajuns primar la Veleşti doar ca un fel de haltă între alte două staţii mai mari (a se citi funcţii). Deşi era un profitor al regimului, dispreţuia comunismul şi pe Ceauşescu. Nu pregeta să o spună în gura mare, să debiteze bancuri cu Ceauşescu, să susţină ideea unei economii de piaţă. Nu păţea nimic, fiindcă avea susţinere sus-sus. În rest avea comportamentul unei hahalere simpatice. Era iubit de oameni, în special de profesorime, pentru surâsurile lui superioare, pentru eleganţa cu care se îmbrăca (părea un lord pe lângă ceilalţi activişti cu gulerul cămăşii boţit şi cu mătreaţă pe umerii hainelor parcă cumpărate de la solduri) şi pentru admonestările lui îngăduitoare, plictisite. Zâmbea mereu, avea ceas de aur extraplat şi stilou aerodinamic. Impresiona când semna orice adeverinţă cu acest stilou bengos pentru vremurile acelea. Nu era genul de lătrău cu lecţia învăţată dinainte. Vorbea clar, scurt şi raţional. La şedinţe se uita, mereu plictisit, la ceasul de aur, îl punea pe masă, dând de înţeles că trebuie ca şedinţa să se încheie cât mai devreme. Nu bea, nu umbla după femei. Când preşedintele CAP-ului şi alţi câţiva şefuleţi au voit să-l cupleze cu „tovarăşa Victoriţa”, curva oficială, ca să zicem aşa, a comunei, la care adăstau mai toţi activiştii şi inspectorii trecători prin comună (Victoriţa era fiica Melaniei, care practicase aceeaşi meserie prin anii ’50; de unde se vede că meseria se fură), a ironizat-o atât de cumplit, încât aceasta, cu mândria ei de curvă, a pus piciorul în prag: „Să fie clar. Nu mă culc cu Bulea de la miliţie, că-i ţigan, şi cu primarul, că-i prea domn”. Paul Petrescu trecea prin primărie ca gâsca prin apă. Când nu era pe la simpozioane, congrese şi vizite „dă lucru”, se dădea bolnav. Primăria o conducea secretarul, unul Popescu, care toată viaţa a visat să ajungă primar. N-a mai ajuns, sărmanul, fiindcă a murit de cancer! După stagiul la primărie, un fel de penitenţă pentru Petrescu, a primit prin diligenţele unei mătuşi sus-puse o funcţie mare în FUS (Frontul Unităţii Socialiste), organizaţie pe care lumea o numea Frontul Unităţii Tovărăşeşti, adică FUT. Prin Decembrie ’89, Petrescu umbla cu cocardă tricoloră la rever. A intrat în activul FSN, pe urmă a fost activist PDAR şi prieten cu Victor Surdu, preşedintele partidului, persoană cam de acelaşi calibru ca şi el. Într-o vreme s-a vorbit că va fi numit ministru al industriei, dar nu a ajuns. Până la urmă a fost doar ataşat cultural la ambasada din Elveţia sau Austria, nu mai ştiu exact. El, care spunea că după facultate nu a mai citit nici o carte. La ce-i trebuia? El era activist.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist