Doamna Linda

Avea fobie faţă de rozătoare, de aceea şi ţinea în casa ei atâtea pisici. Avea nu numai pisici, ci şi tot felul de capcane şi dispozitive pe bază de ultrasunete amplasate în beci, menite să alunge orice şoarec sau altă lighioană ce s-ar fi încumetat să-i calce teritoriul… Era suficient să audă rostindu-se în preajma ei cuvântul şoarece sau şobolan, că începea să tremure ca varga… Şi asta deoarece îi era teamă ca nu cumva fetuşii pe care-i lepădau femeile în canal sau tomberoane să ia chipul rozătoarelor, având tendinţa de a se întoarce, pe orice fel de gaură, în pântecele din care au fost expluzaţi… Uneori avea chiar impresia că toţi fetuşii din lume o să se oploşească după lăsarea întunericului în burta ei… Noaptea, băcăniţa cobora în beci şi controla capcanele. Cursele de şoareci stăteau nemişcate la locul lor. Momelele rămâneau neatinse luni întregi, şi cu toate astea, femeia simţea nevoia să vadă cu ochii ei şi să verifice că în casă sa nu s-a strecurat nici un intrus. Fie el şoarece sau altceva. Când cumpărase imobilul, într-adevăr, găsise înăuntru multe găuri. Atât în duşumea, cât şi în pereţi şi în tavan. Avusese însă grijă să astupe fiecare bortă cu mortar, după ce în prealabil umpluse golurile cu sticlă pisată amestecată cu verde de Paris. Cu toate astea, auzea sau avea impresia că aude, noaptea, câte un chiţcăit, urmat de alte zgomote ciudate. Atunci lua lanterna şi cobora la subsol. La un moment dat se gândise să verifice şi podul, unde, descoperise un fel de cufăr mare sau o ladă de zestre, plină cu tot felul de hârţoage îngălbenite, printre care văzu şi mosoare de aţă şi capete de lumânări. Femeia sunase vechiul proprietar, întrebându-l dacă recuzita e a lui. Când i-a spus că-i vorba despre un cufăr, proprietarul a rămas foarte mirat. Ştia că l-a luat de acolo şi l-a dus în noul său imobil, depozitându-l tot în pod. Doamna Linda l-a rugat să verifice totuşi dacă vechiul cufăr se afla la locul lui… Proprietarul, care a asistat la transbordarea lui, având grijă ca nu cumva vreun colţ să fie lovit în timpul urcatului sau coborâtului pe scări, iniţial se enervă, dar cum doamna Linda insistă, urcă în pod, văzu cufărul lângă lucrană, deschise capacul, aruncă un ochi şi asupra lucrurilor depozitate în interiorul lui şi, după ce coborî în salon, îi telefonă, asigurând-o că nu s-a înşelat… Cum femeia se arăta în continuare suspicioasă, prorietarul veni cu maşina şi o luă acasă, ca să se convingă cu ochii ei de adevăr. Demonul curiozităţii specific sexului slab (doamna Linda nu era chiar slabă!) o împinse să sară, cum se spune, pârleazul. Ce-i drept, madame Linda nu a sărit atunci nici un pârleaz, şi asta fiindcă nu i s-a oferit ocazia. Probabil că dacă ar fi primit oferta, nu ar fi stat prea mult pe gânduri şi ar fi încălecat gardurile vecine. Dar cum se apropia de cincizeci şi cărnurile sale altădată apetistante pentru mulţi începeau să atârne flenduri, nimeni dintre vecini nu se grăbea să-i facă un avans, ca în vremurile bune, când în jurul casei sale se învârteau tot felul de amorezi, cu atât mai puţin fostul proprietar, căruiau îi plăceau doar prospăturile… Ea se urcă, oprindu-se din loc în loc pe casa scării să-şi tragă răsuflarea, în podul imobilului fostului proprietar, căscând nişte ochi cât cepele: într-adevăr, în dreptul lucarnei, aşa cum îi spuse proprietarul, se afla un cufăr. Şi cufărul acesta părea să fie identic cu cel găsit de doamna Linda în podul imobilului vechi, aflat acum în folosinţa sa… Până şi zgârieturile de pe capac erau asemănătoare. Ca să nu mai vorbim de etichetele şi ştampilele poştale cu care era tapetat de sus şi până jos. Ba chair şi cele pe care femeia încercase să le desprindă cu cuţitul se aflau aici. Apropiindu-se de lucarnă, femeia îşi făcu cruce, după care revenindu-şi în fire, îl rugă pe fostul proprietar (un grec destul de şmecher, trecut prin ciur şi prin dârmon) să-i desigileze cufărul, ca să vadă dacă nu cumva şi scrisorile aflate înăuntru, dar şi nasturiii, şi mosoarele de aţă, precum şi capetele de lumânări erau identice cu cele aflate în cufărul din podul său. Grecul îi făcu pe plac. Deschise lada şi-i vântură scrisorile în faţa ochilor. Îi arătă şi nasturii de alamă sclipitori, având întipărit un herb, cu un vultur bicefal cu aripile deschise, pe fiecare. Îi vântură şi mosoarele, şi capetele de lumânări. Femeia stătea în faţa lui, frământându-şi mâinile şi mintea, încercând să înţeleagă cum unul şi acelaşi lucru se putea afla deodată în două locuri diferite. Poate că la mijloc era vorba de vrăjitorie sau de iluzionism? Nu cumva grecul se ocupa de lucruri necurate? Dacă putea să facă să existe două cufere identice, atunci de ce n-ar fi făcut acelaşi lucru şi cu casele? Nu cumva şi casa aceasta în care se afla acum era identică cu casa pe care i-o vânduse nu demult, ce-i drept, la un preţ destul de convenabil?! Nu cumva unul dintre aceste imobile nu a exisat în realitate, ci era doar o simplă reflexie (doamna Linda rostise în gând cuvântul reflecţie, şi nu reflexie, pentru ea cei doi termini desemnau acelaşi lucru!) a celuilalt!? Preţul pe care grecul îl ceruse pentru casă fusese, întradevăr, suspect de modest… Nu cumva, îşi spuse doamna Linda, casa în care locuia nu exista în realitate? Femeia îşi spuse temerile cu voce tare, iar fostul proprietar zâmbi… Nu, cele două imobile nu erau identice. Erau construite diferit. Casa Lindei era acoperită cu ţiglă obişnuită, pe când cea a grecului cu tablă limbad. Şarpanta era altfel, ca să nu mai vorbim de faţade şi de zugrăveli. În afară de acestea, casa pe care o cumpărase doamna Lindaa avea un singur etaj, pe când cea în care locuia grecul avea două. Existau, ce-i drept, şi unele asemănări, dar acestea erau cu totul întâmplătoare. Femeia cercetă imobilul şi-i dădu grecului dreptate. Nu, nu avea cum să locuiască într-o iluzie. Chiar dacă la mijloc ar fi fost vorba de hipnoză sau magie, şi-ar fi dat seama că grecul umblă cu prostii şi ar fi reacţionat în consecinţă.  Liniştindu-se, proprietăreasa se pregătea să părăseasca podul, dar cum totuşi cufărul o neliniştea, luându-şi inimă în dinţi, îi ceru grecului lămuriri suplimentare. Ajutând-o să coboare scările, grecul încercă s-o liniştească, spunându-i, totuşi, nişte lucruri care o tulburară şi mai tare. "E posibil, spuse el, ca cele două cufere să fie identice, deşi acest fapt e greu de demonstrat. În esenţă, filozofă el, nu există corpuri identice în univers, ci doar asemănătoare. Prin urmare, cele două cufere nu pot avea aceeaşi identitate. Sau dacă au, atunci unul vine din prezent sau din trecut, pe când celălalt din viitor…" Vorbele străinului i se părură stranii doamnei Linda. Ea nu înţelegea cum ar putea să existe în prezent un lucru  a cărui existenţă atârna de viitor… "Dacă viitorul dispare, înseamnă că va dispărea şi cufărul?" îl întrebă ea pe grec, în timp ce acesta deschizând larg uşa limuzinei sale negre o poftea să se aşeze cât mai comod pe unul din locurile din spate… "Dacă vreţi, dau drumul la muzică sau la televizor… Aş vrea să vă simţiţi cât mai confortabil…" Doamna Linda nu avea chef nici de una, nici de alta. Se grăbea să ajungă cât mai repede acasă şi să meargă din nou în pod, să vadă dacă nu cumva cufărul cu pricina s-a evaporat de la locul lui… Aşezându-se la volan, fostul prorprietar spuse: "De obicei viitorul nu dispare, pentru că nu are cum. Sunt situaţii însă când o parte din el se refugiază în trecut. Poate să dispară, în schimb, anumite obiecte, ce ocupă un anume loc acolo…" Ceea ce se întâmpla acum cu cufărul era, după părerea lui, edificator. Doamna Linda ar fi vrut să ştie care din cele două cufere veneau dintr-un timp şi care din altul, grecul însă ridică din umeri: era o întrebare care, deocamdată, îl depăşea… Răspunsul avea să vină singur, spuse el, din trecut sau viitor. "Trebuie, adăugă el, să ne înarmăm cu răbdare şi să aşteptăm clipa finală, când aparenţe se vor transforma în esenţe şi invers…" Cuvintele sale i se părură a fi de neînţeles pentru doamna Linda. Bănuind aceasta, grecul adăugă: "Poate ar fi cazul să aveţi grijă de hârtiile ce se află înăuntru lui…" "E vorba cumva de scrisori?" îl chestionă ea, mânată de acelaşi demon al curiozitaţii  feminine. "Nu e vorba de scrisori, ci de nişte documnte, care indiferent de unde ar veni şi unde s-ar duce, vor preţui enorm în timp… Prin urmare, aveţi grijă ca nu cumva în conţinutul lor să facă gaură vreun rozător…" "E vorba de vreun testament, cumva?" întrebă ea cu jumătate de glas. "Da, răspunse el, e vorba de o parte din moştenirea pe care urmaşii dumneavoastră nenăscuţi în veac v-o trimit pe această cale, ca să puteţi beneficia de ea în timpul vieţii, dar şi postum.." "Cum şi postum?" tresări femeia. Şi despre ce fel de urmaşi nenăscuţi e vorba?" "Ştiţi şi dumneavoastră foarte bine despre ce urmaşi e vorba", răspunse grecul în doi peri şi în ciuda tuturor insistenţelor femeii, vechiul proprietar se eschivă, folosindu-se de tot felul de subterfugii, să lămurească lucrurile. În ciuda tuturor stăruinţelor, doamna Linda nu reuşi să smulgă de la el nici un răspuns cât de cât concludent, astfel că suspiciunea ei crescu… Intuind, probabil, slăbiciunea femeii, grecul o sfătui să păzească cufărul de rozătoare. De atunci teama ei faţă de şobolani şi şoareci se amplifică în fiecare zi. În afară de aceasta, femeia, care, uzând de andrele, reuşise, totuşi (cel puţin aşa vorbeau vecinii) să-şi provoace câteva avorturi, se gândi că proprietarul face aluzie la nenumăraţii fetuşi scurşi în baie, încercând s-o sperie cu judecata ce urma să se abată, prin mânia Domnului, asupra ei. Care puteau fi urmaşii ei nenăscuţi în veac decât cei pe care-i lepădase în WC, turnând câteva ligheane de apă peste ei, ca să lunece mai uşor la vale?!

Făcându-şi de lucru printre mărunţişurile expuse în rafturi, doamna Linda se speria de fiecare dată când îi apărea în faţa ochilor orice obiect ce poseda în interiorul său un gol… De aceea, renunţase să mai vândă caşcaval şi şvaiţer, ba chiar şi parizerul de pui, ce era străbătut de minuscule galerii de aer. Avea impresia că rozătoarele s-ar fi putut oploşi înlăuntrul lor, sau în orice obiect sau în orice substanţă cu o compoziţie poroasă. O obsedau însă şi ciorapii, cărora li se ducea mereu firul. Noaptea, băcăniţa observa cu groază cum ciorapii ei puşi la uscat pe calorifer sau cei întinşi pe sârmă se umplu de şoareci şi atunci coborând din pat, se punea în patru labe şi începea să miaune ca o pisică aflată în călduri. Şi cu cât mieuna mai tare, cu atât găurile din ciorapi se înmulţeau. Şi nu numai găurele din ciorapi, ci şi găurele închipuite din pereţi şi din tavan. Femeia alerga dintr-un colţ în altul al camerei, pipăind cu degele de la mâini şi cu cele de la picioare podeaua, ce avea un miros greu, de caşcaval prăjit…

Într-adevăr, de fiecare dată când cineva rostea în preajma ei cuvântul şoareci, pe doamna Linda o apuca tremuratul. Tremura şi acum, după ce în prealabil, rămăsese într-o stare de prostraţie. Tremura, cu faţa îmbrobodită de sudoare, lăsându-şi greutatea de pe un picior pe altul în faţa mea, iar eu nu-mi dădeam seama dacă tremură din pricină că rostisem cuvântul şoareci sau de faptul că pomenisem şi de avort…

”În casa asta nu sunt şoareci. Şi nici n-au fost…”

“De unde ştiţi? am întrebat-o. Că doar aţi cumpărat-o nu demult…”

Femeia se eschivă să-mi răspundă. Căuta să găsească un pretext pentru a abate discuţia în altă parte. Îşi aminti că-i vorbisem despre vânzarea sufletelor şi se agăţă de această sintagmă…

“Aici nu vindem nici un fel de suflete”, spuse ea, ştergându-şi fruntea năpădită de broboane de sudoare…

„Poate aveţi unul undeva ascuns într-o cutiuţă, aş vrea să-l cântăresc…”

Femeia mă privea îngrozită, iar eu jubilam.

„Nu ţin suflete în cutiuţă…”

„Păcat?! am exclamat. Sunt suflete care se păstrează foarte bine în borcane, în timp ce altele preferă să fie conservate-n cutiuţe… Nu se simt în largul lor decât acolo. Se păstrează foarte bine în sezonul rece. Borcanele trebuiesc băgate într-un frigider, altfel sufletele se alterează… Se fleoşcăiesc…"

„Duceţi-vă cu Dumnezeu, spuse doamna Linda. Vă doresc să aveţi o zi bună.”

Auzind-o, a fost rândul meu să intru în panică.. Când doamna Linda îţi ura să ai o zi bună, toată strada ştia că îţi va merge rău. Rostogolindu-se prin dinţişorii mici şi sclipitori, Dumnezeul din binecuvântarea sa se transforma într-o forţă întunecată, ce te însoţea din umbră aducându-ţi ghinion la fiecare pas… Cu teama înfiptă ca o gheară în suflet, i-am mulţumit politicos pentru urări şi am ieşit spăşit pe uşă în stradă. Ziua era umedă şi mohorâtă. Mi-am grăbit paşii spre casă. Pacheţelul de cafea îmi atârna greu în buzunare, ca un bolovan. Mi se părea a fi de rău augur.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist