Două categorii

Sunt două categorii de oameni, cei care trăiesc de vii şi cei care mor trăind. Cei din prima categorie sunt conştienţi că vor muri. Au conştientizat undeva de-a lungul vieţii că nu au scăpare şi îşi trăiesc viaţa fără compromisuri pe cât posibil. Ţin minte din timpul copilăriei că aveam nişte prieteni, respectabili de altfel, de viţă nobilă chiar, care, priviţi din afară, ai fi zis că sunt cel puţin milionari. Nu aveau grijă de nimic, cheltuiau toţi banii de pe salarii într-o săptămână, restul zilelor făcând datorii. Apartamentul lor, mare, scump, era vraişte mai tot timpul, maşina lor, primită de la părinţi, foarte bună, era neglijată flagrant: nu avea kilometraj, frânele nu mai fuseseră verificate din fabrică, ştergătoarele zgâriau parbrizul de uzate ce erau, scotea fum înecăcios, dar mergea, îi purta înainte. Asta era cel mai important, că îi ducea unde voiau. Altceva nu mai conta. Dacă lumea se termina în orice moment, ei ar fi fost acoperiţi, nu aveau nimic de regretat sau ceva preţios de pierdut.

Acest gen de individ e cel care nu pune preţ pe aproape nimic din jur sau pe totul în egală măsură, una mică. El este cel care îşi cheltuieşte tot salariul în aceeaşi zi făcând cinste prietenilor, cumpărând cele mai scumpe mâncăruri sau aruncându-l pe dorinţe de moment, inutile pentru viitor. Oameni care trăiesc de azi pe mâine, care, deşi pot fi genii, extrem de culţi şi inteligenţi, arată şi se comportă ca şi cum ar fi cei din urmă iobagi. Nu mă refer neapărat la ţigani, deşi asemănarea este oarecum izbitoare, aceştia fiind întocmai cum i-am descris mai sus.

Nu se pricep la nimic fizic, mecanic, totul pentru ei este spiritual. Se îmbracă neglijent, nu fac curăţenie în casă, nu se spală prea des. Viaţa e trăită pentru plăcerea spiritului şi atât. Restul fac la repezeală ca să se termine cât mai repede şi să revină la starea de meditaţie, relaxare, desprindere totală de realitate, dacă se poate. Fiecare moment trăit în plăcere este unul câştigat, smuls eternităţii. De aceea nu vor avea niciodată ambiţii de carieră, îşi vor schimba foarte des serviciul pentru a găsi unul în care să nu facă nimic, chiardacă sunt bani puţini. Recunoaştem aceşti oameni de multe ori pe stradă sau în cadrul intim, după felul în care se mişcă sau vorbesc. Unii sunt mai grăbiţi, alţii mai lenţi, toţi însă au o privire relaxată care vede dincolo de tine şi de orizont, căutând sau aşteptând permanent următoarea revelaţie asupra universului.

Orice eşec este luat drept firesc, trecut uşor cu vederea şi uitat repede. Învăţămintele sunt de prisos pentru că „e puţin probabil să mai apară o situaţie asemănătoare”, dată fiind diversitatea lumii şi a vieţii. Dacă, de exemplu, şi-au pierdut cheile de la maşină pentru că nu aveau un loc special pentru ele, nu vor căuta să le aşeze undeva, ci le vor pune exact ca înainte, adică peste tot. Dacă li s-a furat portofelul pentru că era la vedere în buzunarul din spate, desfăcut şi cu bancnotele fluturând, îşi vor cumpăra altul, îl vor umple din nou cu bani şi îl vor purta exact la fel, în buzunarul din spate, cu bancnotele fluturând.

A doua categorie de oameni ştiu că vor muri, dar nu vor să o creadă. Scopul principal al lor este să agonisească, să se ordoneze, să trăiască exemplar. Ei pun mare preţ pe lucruri, pe bani, pe tot ce este material solid, concret. Socotesc cu grijă fiecare mişcare pe care o fac, urmează să o facă sau au făcut-o. Îşi petrec mare parte din timp şi din viaţă calculând pentru ca totul să fie perfect. Fac deseori compromisuri din datorie faţă de familie, de stat sau chiar faţă de ei înşişi, la modul ideal vorbind. Rareori îşi dau frâu liber imaginaţiei şi pornirilor afective, pe acestea considerându-le inutile, nepractice. Fiecare moment scăpat de sub control în favoarea plăcerilor de orice fel, în afară de cele calculate, este considerat pierdut, eşuat, şi de aceea regretabil. Tot ceea ce nu are legătură cu lumea materială este plictisitor, nedemn de luat în seamă. Orice eşec, orice greşeală comisă este totalmente şi îndelung analizată şi condamnată. Din fiecare se trag o concluzie şi învăţăminte care vor ajuta la evitarea ei pe viitor. Cea mai condamnată dintre toţi este propria persoană care nu a reuşit să preîntâmpine scăparea. Efectul imediat este o înverşunare şi mai mare în direcţia organizării şi disciplinei. Ambiţia de a ajunge cât mai sus pe scara socială este covârşitoare. Sunt stresaţi mai tot timpul, preocupaţi de ceva, în căutare de soluţii practice la probleme.

Care dintre cele două categorii are dreptate? Căreia să ne dedăm? Poate fi vreuna condamnabilă? Oricaredintre noi, citind aceste rânduri, se va încadra automat într-una dintre ele, condamnând-o pe cealaltă. Se poate spune că are cineva dreptate? Din punctul celeilalte de vedere, fiecarecategorie pare una inconştientă, absentă la Marele Adevăr, ignorantă a realităţii „evidente”, nebună de-a dreptul.

Fără una dintre ele am fi pierdut de mult raţiunea de a trăi, idealul fericirii şi bucuria vieţii, fără cealaltă am fi rămas la stadiul de maimuţă.

Ceea ce este ciudat e că amândouă pot fi corectate. Adică fiecare poate deveni, printr-o conjunctură de evenimente, opusul ei. Un hedonist poate deveni responsabil şi ordonat odată cu apariţia unui copil îndelung dorit, de pildă, sau odată cu îmbătrânirea şi conştientizarea necesităţii unei oarecare ordini în viaţă, iar un calculat poate deveni foarte uşor şi repede aiurit, visător, iubitor de frumos până la penibil, dacă se îndrăgosteşte. Avem în noi, altfel spus, pe amândoi indivizii, dar nu lăsăm să se vadă decât unul singur, pe rând…