Dragă Românie, asta îţi doreşti: spirit de hoţie?

28 iunie 2013: o zi magică pentru corupţia românească instituţionalizată. Un hold-up juridic de asemenea proporţii nu prea are precedent în istoria României. Ordonanţa de urgenţă 34/2006, adoptată la presiunile europene, a fost modificată special pentru a permite regiilor autonome şi companiilor de stat să nu mai deruleze achiziţiile publice prin proceduri transparente. Apărută în Monitorul oficial, ea are în vedere o piaţă anuală de 17 miliarde de euro, din care numai pentru regiile publice şi companiile de stat de peste 4 miliarde de euro, valori valabile în 2012. Pragul achiziţiilor publice se ridică cu până la de opt ori. Practic, pot fi date prin încredinţare directă, contracte de furnizare, contracte de servicii până la 130.000 de euro şi contracte de lucrări de până la 5 milioane de euro. Pentru bugetele comunelor, unde rareori se întâlnesc sume de asemenea dimensiuni, licitaţiile nu-şi mai au rostul.

Ca să fie totul fără frică, fără fereală şi stânjeneală, nimeni şi nimic nu mai poate contrala achiziţiile. Instituţia în drept, Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, nu mai are dreptul să ceară anularea unor contracte în justiţie, iar Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor rămâne fără obiectul muncii, întrucât neexistând licitaţii, nu se vor mai găsi nici competitori (nemulţumiţi).

Este limpede că această (ne)lege este dată în devafoarea bugetelor publice şi a cetăţenilor, dar în beneficiul reţelelor de pradă. Cei numiţi de PSD şi PNL în companii de stat şi regii autonome au libertatea să încheie contracte cu clienţi şi firme, după bunul plac sau conform indicaţiilor primite de la partide. La fel, dar mai drămuit, în tranşe, să li se piardă urma, vor face cei din ministere, primării, agenţii.

În ultimul an, preocuparea cotidiană a trepăduşilor USL, primari, consilieri, şefi de direcţii şi regii, aşadar nivelul doi al administraţiei, a fost controlul lucrărilor publice şi a achiziţiilor de orice fel. Cheltuieli destul de strânse, ca să nu sară din deficitul bugetar impus de FMI, ele au fost, totuşi, forţate de baroni în Parlament, obţinându-se posibilitatea angajării unor noi cheltuieli, înainte de a le plăti datoriile vechi.

Pe vremea guvernării PDL, la nivel micro, achiziţiile, contractele de lucrări erau, cât de cât, urmărite. Existau şi atunci contracte cu dedicaţie către firmele preferate, agreate de partid, contra unui comision. Dar, măcar de formă, intrau pe piaţă şi obţineau contracte, până într-o anumită sumă, şi unii mai mici, fără un sprijin politic solid. Se mai puteau depune contestaţii, sumele nu erau, de regulă, foarte mari. Dar, imediat după venirea USL, de exemplu, grija preşedinţilor de consilii judeţene a fost controlul total al tuturor contractelor. Un amic, cu o firmă de construcţii din alt judeţ, îmi povestea cum s-a trezit pe un şantier al unei amărâte de primării, unde repara o şcoală, cu un ditamai preşedinte de consiliu judeţean, spunându-i că „vine vremea rea”, iar lucrările începute trebuie renegociate. În scurt timp, ca el au păţit-o zeci de firmuliţe locale, care, strânse cu uşa, fie s-au desfiinţat, lăsând locul celor aflate în graţii politice, fie au mărit comisionul către noii stăpâni. Astfel funcţiona România „administrativă” a firmelor care lucrau cu autorităţile şi până în 28 iunie 2013. Noua lege a achiziţiilor publice este reglementarea unui regim al hoţiei, dar, unul oficial, fără frica repercusiunilor şi fără restricţii. Stresul, dacă mai era, le-a dispărut total. Achiziţiile devin un festin, ocazia vieţii unora. Sumele, încă o dată, sunt enorme: CFR Călători, Compania Naţională de Autostrăzi, Romgaz, Electrica, Transgaz, Metrorex etc., fiecare au planuri de achiziţii de sute de milioane de euro.

Ca despre orice cu adevărat relevant în România, premierul Victor Ponta susţine că „nu ştie” de modificările făcute legii achiziţiilor publice. Când Victor Ponta îl ia pe „nu ştiu” în braţe e forma lui de a-şi ascunde responsabilitatea şi masca o manevră mult mai complexă. În urmă cu un an, premierul declara, candid, în timp ce în Parlament se desfăşurau etapele puciului, că „nu ştie” ce se va întâmpla mai departe, dacă se va ajunge la o nouă suspendare a preşedintelui, întrucât el este la… Guvern. Sceneta se repetă. Urmează aria hoţiei.