Duda, Preşedinte!

V-am dat fiori? Era doar o pancartă scrisă în poloneză pe care am văzut-o, în faţa palatului prezidenţial din Varşovia, zilele trecute, înainte de scrutinul de duminică. Iar Duda, surprinzător, chiar a ajuns preşedinte, cu peste 53 la sută, zdrobindu-l efectiv pe actualul preşedinte polonez într-o confruntare în care am putut vedea, între altele, de ce e Polonia atât de departe, în faţa noastră.

Invitat să reprezint România la o conferinţă internaţională am ajuns, pentru prima oară, în Polonia, o ţară care a reprezentat şi reprezintă şi azi un model pentru România atât din punct de vedere moral şi politic, cât şi economic. Ca să nu mai amintesc de exemplul de curaj, statornicie şi demnitate naţională arătat de un popor al cărui stat a fost de trei ori şters de pe hartă ca efect al înţelegerilor secrete dintre cei doi vecini etern hrăpăreţi: Rusia şi Germania.

La o privire rapidă, inevitabil superficială, nu se poate totuşi să nu observi câteva diferenţe cu atât mai frapante, cu cât istoria comună de ţări aservite Moscovei de către o elită politică adusă cu tancurile de Armata Roşie ne face să fim nu numai asemănători în multe privinţa, dar şi să avem acelaş tip de probleme de rezolvat. Şi România, şi Polonia aveau, în 1990, economii de comandă, hipercentralizate, orientate către industria grea şi cu o piaţă de desfacere preponderent către URSS, cu fabrici ineficiente, care produceau pe stoc, fără să reuşească finalizarea unui ciclu economic complet, aducător de profit. Soluţiile adoptate au fost însă radical diferite în cele două ţări.

În România, elitele de pradă  alcătuite din afaceriştii veroşi din linia a doua a partidului comunist, care-şi traficau funcţiile, în anii ’80, pe portbagaje de carne, caşcaval şi benzină sau din agenţii DIE care făceau bani din comerţ exterior pentru a umfla conturile Securităţii, au ruinat ţara vânzând totul la fier vechi şi, după reţetele sud-americane, au dat pe nimic (dar contra unor şpăgi grase!) resursele solului şi subsolului: bănci, lemn, petrol, aluminiu, gaze, wolfram sau uraniu unor ţepari kaghebişti deghizaţi în investitori occidentali (austrieci sau canadieni, de preferinţă). Acest imens jaf, patronat în crescendo de toţi cei care au pus laba pe putere în ultimele două decenii, a generat uriaşa polarizare socială din România de azi, în care şoferul fostului şef de cabinet al lui Adrian Năstase, primea credit preferenţial de 7 milioane de euro, din care banca nu recupera un cent, trecându-l, dezinvolt şi neruşinat, la "credite neperformante" în timp ce milioane de amărâţi, tentaţi iresponsabil să ia credite cu buletinul erau executaţi cinic, cu portărei, şi aruncaţi în stradă de aceeaşi bancă nesimţită.

În Polonia, în schimb, lucrurile au stat cu totul altfel. Încă din anii ’90, guvernele nu s-au temut să ia măsuri dure de restructurare, cu costuri sociale câteodată dureroase, dar care au dus la salvarea unei bune părţi a industriei naţionale, retehnologizată şi recalibrată, uman şi tehnologic, pentru a face faţă concurenţei europene astfel încât, spre deosebire de noi, polonezii se bat pe o piaţă competitivă pe care reuşesc totuşi să plaseze mărfuri "made in Poland". Asta a făcut ca polarizarea financiară să nu fie atât de brutală, precum în ţările subdezvoltate, dar nivelul de câştig şi de viaţă să crească mai lent, dar constant, pentru o masă mult mai mare de cetăţeni decât am putea noi visa acasă. Străzile Varşoviei, late şi aerisite, cu o extindere tentaculară pe spaţii mult mai mari decât în bătătura dâmboviţeană, sunt străjuite de vegetaţie şi au o densitate mult mai mică de maşini de fiţe ale mitocanilor proaspăt îmbogăţiţi. Salariul mediu în Polonia trece bine de 1000 de euro, iar standardul de viaţă, deşi nu e ca în Germania, este incomparabil cu cel de la noi.

Campania electorală la prezidenţiale, atât cât m-am priceput eu să o decriptez, era, pentru mine, desprinsă din altă lume: un fel de scrimă între nobili, cu reguli, cu decenţă şi cu bună cuviinţă. În orice caz, nici urmă de răgetele isterice ale precupeţelor de la noi.

Iar patriotismul polonez e unul la care ar trebui luat aminte, în toată fierberea asta dizolvantă a satului global, a exceselor corectitudinii politice şi a globalismului stângist, ateu şi uniformizant. În Polonia, valorile identitare, spiritul polonez, limba şi credinţa catolică nu prea par a fi negociabile. De la dublarea filmelor (care mie unuia nu-mi stârneşte decât delimitări critice pentru distorsionarea operei de artă) la Duty-free-ul din aeroport la care se cumpăra doar în zloţi (dacă aveai bancnote în euro trebuia să te duci la casa de schimb) se simte o politică de protejare a tot ceea ce e polonez, iar simţul onoarei şi mândria de a fi astfel ar putea fi, pentru noi, teme de meditat. Polonia, cu o piaţă dublă faţă de noi, a negociat dur intrarea în UE, nu slugarnic şi în genunchi precum a făcut-o guvernul Năstase, şi-a creat structuri de sprijin regionale solide, în special cu ţările baltice şi joacă, în concertul european, la nivel de putere mijlocie care şi-a impus premierul drept Preşedinte al Consilului European şi a preluat un minister de forţă (piaţă, industrie şi antreprenoriat) în arhitectura guvernării comunitare. Iar capacitatea de absorbţie a fondurilor europene, cu incidenţe de corupţie minime, a devenit deja legendară, ridicol de comparat cu incompetenţa slugilor politice sau cu haitele de jefuitori de la noi.

Aceasta e o ţară unde se bat pentru putere două partide de dreapta şi unde Andrzej Duda a câştigat cu un discurs eurosceptic ale cărui accente au fost fixate pe promovarea intereselor Poloniei în Europa şi pe controlul, şi domolirea monopolului corporaţiilor în ţară. Adică un naţionalism demn şi eficient, dublat de un discurs curajos, singular şi tăios în politica externă faţă de agresiunea inacceptabilă a Rusiei. Poate că cei care se ocupă deocamdată de tangouri "pas cu pas" vor găsi şi răgazul necesar să înveţe să fie puţin Duda.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii