Caută 
1 MIN
Video
Beau cafeaua la masa de afară. E vânt şi deodată salcia, draga de ea, mă mângâie pe obraz cu pletele-i unduioase şi lungi până în pământ. Daaa, trebuie să simtă cumva că o iubesc, numai că ea e o timidă; îşi arată greu sentimentele. Nu e o expansivă. Ca şi mine.
*
Cucul e trecător rar prin salcie. Pe vremea cireşelor vine fâlfâind greoi şi se aşează pe o creangă. Suflă din greu desfăcându-şi aripile şi ciocul, îşi strigă numele de câteva ori şi apoi pleacă.
De fapt, nu îşi strigă numele, spun legendele populare. Pasărea numită „cucu” ar trebui să o numim corect „sava”. Cică erau doi fraţi Cucu şi Sava, care mergeau la cules fructe de pădure. Şi Cucu, fratele mai mare, s-a rătăcit, iar mezinul a pornit în căutarea lui: Cucu! Cucu! Cucu! Oricât l-a strigat nu l-a mai găsit. Cum să se întoarcă acasă fără frate-său? Nu se poate! Şi bietul Sava a rămas în pădure, strigându-şi plângând fratele: Cucu! Cucu! Cucu! Atunci lui Dumnezeu i s-a înmuiat inima de el şi, pentru dragostea lui de frate, l-a prefăcut pe Sava într-o pasăre. Dar chiar şi pasăre el tot îşi strigă fratele, umblând din pom în pom: Cucu! Cucu! Însă numai de la Bunavestire până la Sânziene. După aceea Dumnezeu îi închide gura.
*
Când un sfânt al lagărelor comuniste murea de chin şi de istovire, ceilalţi deţinuţi povesteau cum, în clipa morţii, când duhul sfântului ieşea din trupul lui, auzeau un fâlfâit slab şi moale, ca o respiraţie omenească. Sufletul lui zbura cu un fâlfâit ca al păsării morţii… Aşa trebuie să fi zburat şi sufletul tatălui meu, chinuit într-un lung război mondial, în colectivizări şi-n alte talazuri ale vieţii, astfel trebuie să fi fâşâit moale şi sufletul lui Virgil, prietenul meu, şi al verişoarei Violeta, pierită tânără şi ea de o boală incurabilă, cum trebuie să fi plutit uşor sufletele şi altor oameni dragi mie, răspândind bună mireasmă, cum zice în cărţile sfinte.
*
Iar salcia… salcia întinereşte din nou. Mlădiţe noi iau naştere din crengile ce păreau uscate. Într-o vreme am crezut că se va usca şi am sădit un nucşor într-o toamnă, pe 20 octombrie – de ziua pomenirii sfântului Gherasim din Kefalonia, sfântul caritabil şi vindecătorul bolilor psihice. De aceea am dat nucului numele de Gherasim. Dar va mai avea de aşteptat Gherasim. Deocamdată salcia mea e tare! Dacă se usucă câteva ramuri, nu se usucă şi rădăcina. Îmbătrânim sub masa cu ceşti şi pahare golite de la poalele salciei, încercăm noi, prieteni mai vechi şi mai noi, să ne amuţim gândurile şi durerile amorfe din pulberea vremii, aşa că trăncănim-trăncănim, dar ea nu. Salcia tace întinerind mereu, parcă radiind tinereţe eternă, şi ne învăluie în pletele-i nesfârşite.
Şi iată iarăşi o pereche de porumbei urcaţi pe creasta salciei – uguiesc şi se ciugulesc ciocuşor în ciocuşor. Mă uit la ei cu ochii înceţoşaţi, zâmbind, şi spun:
– Vezi tu hulubii aceia, Marie?
– Îi văd.
– Aceştia sunt dragostele noastre, a mea şi a ta.
– Cum ştii tu să le mai suceşti.
– Da, după toate greutăţile şi frumuseţile prin care am trecut, s-au făcut hulubi, se sărută şi stau suuus-sus, în vârf.
– Aşa de tare s-au iubit amîndoi?, mă întreabă ea retoric.
– Da. Acuma vezi ce înseamnă hulubaşii aceia? Sunt dragostea.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
