Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici?

Mici fapte: aflu de pe reţelele de socializare că trupa Taxi a lansat un fel de cântec, un jam sessionla care participă tot felul de vedete, care, deduc din comentarii, pr(ot)estează împotriva ridicării Catedralei Mântuirii Neamului. Sunt pe drumuri, am alte griji, nu apuc să văd videoclipul care a stârnit atâtea ecouri. Weekend frumos, vreme caldă, biciclete, role, tuns iarba din faţa casei, de unde răgaz să deschid laptopul? Vin luni dimineaţa, la 8 trecute fix, la birou, cu gândul de a recupera şi de a intra în rândul lumii. Înainte însă de a mă repezi la youtube, văd pe pagina de facebook a lui Mircea Cărtărescu un filmuleţ în care cineva îi arde o carte, ca ripostă la participarea scriitorului la respectivul videoclip al trupei Taxi. Câteva detalii: nu-i atât de grav, e vorba de Frumoasele străine, nu de Levantul, Nostalgia, Orbitorsau Solenoid. Volumul e cu autograf, piromanul îl ia direct pe autor: „Mircea!”. Are o voce calmă, nu se precipită, are răbdare cu propria-i stângăcie. Tipul e cam prostovan, se chinuie mai bine de două minute ca să aprindă o cărţulie. Mesajul lui e dezlânat, deşi îl doreşte „viral”. Pe scurt: a ars o carte. O carte a lui Mircea Cărtărescu. Pentru că Mircea Cărtărescu a participat la un videoclip al trupei Taxi, un protest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului. Ce să fac acum? Să sar opărit? Să conchid catastrofic: lui Mircea Cărtărescu i se ard cărţile!!!! Sau apocaliptic: România este ţara în care se ard cărţile! Prefer să rămân calm. Evident, arderea unei cărţi e un gest cu un potenţial simbolic foarte mare: Inchiziţia a ars cărţi (dar şi oameni!); naziştii au ars cărţi (dar şi oameni!); comuniştii au ars cărţi (dar şi oameni!). Declanşăm clişeul: Fahrenheit 451. Lumea lui Ray Bradbury, în care toate cărţile sunt arse şi, ca să-şi păstreze nu doar memoria, ci şi identitatea, oamenii devin cărţi. Nu e prea mult, totuşi? Nu e mai aproape de adevăr versiunea literală, nu e de mai mult bun-simţ, ba chiar mai inteligent să interpretăm lucrurile au pied de la lettre, aşa cum ele s-au petrecut? Nu, lui Mircea Cărtărescu nu i se ard cărţile, ci un nătărău a dat foc unei cărţi de Mircea Cărtărescu. Alţii pot distruge produsele celorlalte vedete din videoclip. Câtă vreme o fac acasă la ei, îi priveşte. Prostia izolată nu e periculoasă. Ea nu capătă caracter ofensiv decât dacă e montată. Volumaşul cărtărescian nu a fost ars pe rug în piaţa publică, ci i s-a dat foc, cu chiu, cu vai, cu o brichetă, undeva într-o grădină privată, pe un petec de iarbă (era multă linişte în jur). Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat nu demonstrează decât prostia particulară a piromanului.

Şi acum, partea a doua, care ar fi trebuit să fie partea întâi (dar asta este ordinea în care le-am văzut). Videoclipul trupei Taxi. Prima impresie: melodie foarte slabă. Trasă de păr, cusută cu aţă albă, cu multă aţă albă. E un slogan, nu un cântec. Muzical, e banală; nu banală, ci submediocră. Nu se reţine. Un om visează că Îl caută pe Dumnezeu pe tot domeniul Catedralei Mântuirii Neamului şi, surpriză, nu îl găseşte. Şi Îl află apoi într-o bisericuţă din lemn, ascunsă undeva pe un deal. Concluzia? „Eu cred că Dumnezeu preferă leeeemnul, lemnul şi spaţiile mici…” Acesta ar fi mesajul. Isteţ, percutant şi melodramatic. „Artă”, cum se predau impresionaţi mulţi… Eu sunt mai cârcotaş nu neapărat din fire, ci de meserie… Până să accept un lucru, trebuie să-l sucesc pe toate feţele. Parcă poţi să ştii ce preferă Dumnezeu? Un dulap e un spaţiu mic făcut din lemn. Cu toate astea, nu l-am găsit niciodată pe Dumnezeu în dulap. Ca să nu mai spun că şi un coşciug e un spaţiu mic, tot din lemn…. Dar catedralele gotice? Spaţii mari, din piatră. Să nu fi dat El, bunul Dumnezeu, niciodată pe acolo? O.K., altă civilizaţie… Ortodoxia îl cheamă pe demiurg în spaţii mai rotunjite şi mai puţin verticalizate. Dar Sfânta Sophia? În fine, gata jocul; îmi dau seama că nu e fair play să scoţi din context protestul „artiştilor” convocaţi de trupa Taxi. Nu cu Dumnezeu au ei ce au, ci cu Biserica Ortodoxă Română, o instituţie bogată în vremuri de austeritate, un stat în stat, necontrolat de muritori (decât de cei nemuritori) şi, poate, nici de Dumnezeu… O instituţie arogantă, ruptă de lume, cu un discurs opac, din care nu lipsesc totuşi câteva figuri luminoase. Prea puţine însă pentru a schimba imaginea publică dezastruoasă. Întâmplător, sunt de acord cu acest tip de mesaj. Ceea ce nu mă opreşte să observ peticele din care este alcătuit.

Videoclipul trupei Taxi iese dintr-un clişeu de prost gust, care domină piaţa muzicală prizată la noi, pentru a se înscrie în altul, e drept că mai subtil, mai simplu, mai de efect; şi ceea ce este reuşit în el este stereotip: filmate alb-negru, apar, surprinse frontal, diverse figuri publice care cântă sau, după posibilităţi, rostesc refrenul: „Eu cred că Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici”. Scenariu cunoscut, testat, dar mesajul trece! Te uiţi, o dată, te mai uiţi o dată… Dar în nici un caz nu ţi-ai pune CD-ul acasă sau în maşină, ca să-l asculţi. Şi, oricât de tare ţi-ar plăcea videoclipul, nu cred că îl poţi urmări de prea multe ori. Nu ai avea de ce, ai priceput ce era de priceput, suficient! Nu e un cântec, după cum spuneam. Dacă filmuleţul bate în kitsch (şi o face!), nu e neapărat din lipsa de nuanţe a mesajului (pentru că, să nu uităm, e vorba despre „smerenie”, asta vor să definească artiştii poporului…), ci din pricina amestecului indigest de personalităţi: alături de cântăreţi de carieră, cu voci bune, precum Dan Bittman, Monica Anghel, Ştefan Bănică Jr., dar mai ales Ada Milea şi Alexandru Andrieş (din păcate, fără un dinte…), Grigore Leşe, care horeşte cam nepotrivit (deşi a cerut între timp să fie retras din videoclip…), de actori precum Victor Rebengiuc, Emilia Popescu, Dorina Chiriac, apar şi aşa-zisele vedete, de la cele adevărate, precum Andreea Esca (care pare a citi de pe prompter refrenul), la matinalii Antenei 1, la Teo şi, că tot vorbeam de kitsch, Oreste. Bine măcar că lipsesc politicienii! Amestecul acesta de stiluri, dar mai ales de profiluri creează o imagine atât de pestriţă şi de greu de îndurat, încât se pierde orice coerenţă, necesară, totuşi, pentru un mesaj public.

Şi, pentru că tot am început invocând numele lui Mircea Cărtărescu: pasajul în care el rosteşte stângaci, stânjenit parcă: „Eu cred că Dumnezeu preferă lemnul”, iar continuarea cade în seama bucătarului Horia Vîrlan (uf, cât timp am pierdut ca să găsesc pe google numele…), mi se pare oricum, numai delicios nu. Un scriitor (bun!) şi un bucătar (oricât de bun!), rostind aceeaşi propoziţie creează (sau coc) un mesaj disonant, cacofonic, un amestec de fasole şi caviar.

În final, am şi un regret: lipsa domnilor Pleşu (care e un bun interpret de romanţe, se ştie), Liiceanu, Patapievici. Pe când un cor al intelectualilor de „dreapta”, cărora să le răspundă intelectuali de „stânga”? (Ştiu eu de ce am pus ghilimelele…) Totul împănat cu vedete de toată mâna şi de toate orientările, obişnuite să presteze în orice context… Ar fi ceva! Subiectul? Oportunitatea multiculturalismului, poftim! Dar să fie pe tonalităţi heavy metal! Fără psihedelisme, care ameţesc poporul şi-l părăsesc în derută! Black Sabbath, nu Pink Floyd!

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”