Caută 
1 MIN
Liderii UE sunt dispuşi să recurgă la science fiction politic pentru a relansa integrarea.
De-a lungul anilor, inclusiv din acest colţ de pagină, am susţinut proiectul Uniunii Europene, traseul nostru către UE şi, după aceea, integrarea mai adâncă, inclusiv pregătirea pentru aderarea la zona euro. Am aprobat conformarea la multe dintre normele pe care am ajuns să le numim „europene”, atât pentru conţinutul lor, cât şi pentru că procesul de adaptare conduce, de regulă, la ameliorarea stării de lucruri de la noi. Am scris în favoarea condiţionalităţii instituite de UE, chiar şi atunci când ea era greu de justificat, tot din perspectiva unor scopuri pe termen lung.
Nu mai ţin minte dacă am spus-o explicit, dar susţin şi integrarea politică accentuată, chiar în forme federale, dacă este nevoie. E drept, cu condiţia să conţină promisiuni de ameliorare a calităţii guvernării şi să nu ducă la limitarea nejustificată a autonomiei individuale. Am încercat să sugerez că UE şi, în general, proiectul integrării constituie cea mai bună dintre opţiunile pe care le avem la dispoziţie, ca români şi ca europeni.
Nu sunt, aşadar, un eurosceptic. Preocupările profesionale mă expun unei game largi de poziţii referitoare la Uniunea Europeană, multe dintre ele ieşind din chingile euro-corectitudinii politice care afectează, pe alocuri, literatura academică, spre a nu mai pomeni de discursul oficialităţilor UE. Părăsind, aşadar, această oază intelectuală în care lucrurile merg – sau vor merge în curând – suficient de bine, unghiurile se modifică şi, trebuie să recunosc, nu-mi place prea mult ceea ce văd.
Precizez, în acest punct, că nu am îmbrăţişat niciodată argumentul potrivit căruia UE, de ieri şi de astăzi, este în mod esenţial produsul democratic al aspiraţiilor sutelor de milioane de europeni, modelate de generaţii succesive de intelectuali şi oameni politici fondatori sau reformatori. Cred, mai degrabă, că proiectul european este în primul rând o reacţie la insecuritate, la irelevanţă, la declin, pe care o elită transnaţională de politicieni şi tehnocraţi a construit-o cu o dibăcie admirabilă, câştigând sprijin popular explicit şi, în multe situaţii, aplicând cu rafinament principiul „cine nu este împotriva noastră, este cu noi”.
Aşadar, sunt câteva chestiuni care îmi provoacă teamă sau disconfort. În primul rând, simt că e o iluzie să credem că România va fi pregătită să adere la moneda unică în 2019 sau 2020 – şi acelaşi lucru este valabil şi pentru alte economii est-europene. Fără a absolvi de vină ineficienţa guvernamentală din Sudul mediteranean, mi se pare că zona euro suferă de un defect structural, în sensul că au fost combinate două părţi atât de diferite, încât şi dacă la Atena, Lisabona sau Madrid ar fi guvernat, din 1993 încoace, oameni mult mai cumpătaţi, vulnerabilitatea acestor ţări la fluxurile capitalului liber ar fi fost, oricum, foarte mare. Mi-e teamă, aşadar, că România ar putea fi aruncată într-un vârtej similar, dacă o viitoare criză de proporţii similare sau apropiate ne va prinde insuficient adaptaţi, în interiorul zonei euro.
S-ar putea spune, desigur, că nici nu avem garanţia supravieţuirii monedei unice, însă a afirma că euro va dispărea mi se pare exagerat. Îmi provoacă, însă, un accentuat disconfort asigurările potrivit cărora Uniunea va face „orice va fi necesar” pentru susţinerea monedei unice. Înţeleg că măsurile de austeritate impuse în schimbul bailout-urilor erau necesare, însă nu pot să nu remarc faptul că încrederea în UE şi însăşi democraţia din ţările puternic lovite de criză a avut de suferit. Uniunea are pretenţia că este o formă specială de sistem democratic; atunci, să nu ne ascundem după cifre şi prevederi juridice întortocheate, şi să punem în dezbatere democratică ideea că Sudul şi, cine ştie, Estul trebuie să-şi modifice radical mecanismele economice, dacă vor să rămână sau să intre în clubul monetar. Nu e vorba în primul rând de „mai multă integrare”, ci, în mod esenţial, de o schimbare politică internă. Şi să avem la dispoziţie şi alte variante, chiar dacă ele sunt costisitoare (şi trebuie să ştim care este preţul). Nu poate exista democraţie cu o singură variantă de răspuns.
Nu mă sperie, în sine, discuţia despre Statele Unite ale Europei sau despre federalism, dar mă nelinişteşte opţiunea de a folosi criza drept platformă pentru un nou salt înainte, către integrare. Logica elitistă ce a guvernat până acum proiectul european ar sugera că da, acesta este momentul. Din punct de vedere democratic, însă, el nu este deloc potrivit. Fie pentru că în Europa nu avem o comunitate politică sau, dacă există, ea este astăzi extrem de scindată. Fie, într-o altă lectură, pentru că nu am ajuns încă în punctul cel mai de jos, din care să vedem mai bine ce ar însemna eşecul şi ruperea Uniunii.
Liderii Uniunii sunt dispuşi, ne asigura zilele trecute Preşedintele Barroso, „să pună pe masă toate elementele, chiar dacă unele dintre ele pot suna, astăzi, ca science fiction politic. Ele vor deveni realitate în câţiva ani, mai devreme decât ne-am închipui”. Încerc să-mi înfrâng prejudecăţile referitoare la construcţiile politice ambiţioase, precum şi ignoranţa în domeniul science fiction, şi să văd în această frază un semn bun. Deocamdată, reuşesc.
Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii "Mihail Kogălniceanu”
Îți recomandăm
