Echipa naţională şi echipa etapei

A început o nouă eră în istoria naţionalei de fotbal a României. Epoca lui Cosmin Contra, antrenor care a şi bifat două jocuri pe banca tricolorilor. 3-1 cu Kazahstan,  1-1 cu Danemarca. Rezultate care, prin ele însele, nu reprezintă mare lucru,  dar sunt pozitive în raport cu cele din epoca lui Christoph Daum, deja numită “de tristă amintire”. Chiar dacă nici fostul antrenor dinamovist n-are experienţă de selecţioner, s-a văzut plusul important al lui “Guriţă” faţă de predecesorul său: relaţia cu vestiarul, modul de a se face înţeles de jucători, felul în care comunica de pe bancă sau de pe marginea terenului şi… nimic în rest.  Mai apoi, rezultatele vor veni cu greu. Pentru că – am spus şi o repet – saltul valoric al naţionalei se face pe plan orizontal şi vertical: de la bază spre vârf, în timp şi nu în salturi. Fără o reformă de conţinut a întregului fotbal românesc nu se poate rezolva mare lucru şi orice performanţă care va apărea pe baze nocive va fi conjuncturală. Pe un alt plan, niciodată nu se va reclădi naţionala de pe o campanie pe alta, este musai să se sacrifice o campanie pentru a construi temeinic următoarea naţională. Ceva ce s-a reuşit parţial la ultimul mandat al lui Piţurcă, întârziat la start  şi întrerupt înainte de finiş. În afară de reformele de substanţă, sistemice (care reprezintă un subiect aparte, extrem de vast), credem că o întrebare sine qua non care se pune vizavi de selecţie la un proiect de reconstrucţie este aceea: ce vârstă va avea jucătorul X, Y, Z etc. la punctul terminus al campaniei. Fiindcă dacă mergi spre ţinta 2022 cu jucători de 35 de ani în 2017, proiectul este din start compromis.

Există, printre suporterii naţionalei, o prejudecată păguboasă: la echipa reprezentativă, trebuie să fie în orice moment, cei mai în formă jucători ai momentului respectiv. De ce este păguboasă, este o întrebare care necesită o explicaţie mai lungă şi este legată de diferenţa esenţială între un selecţioner şi un antrenor de club. Ca să nu ne mai lungim pe o temă abordată şi în alte rânduri, meseria de selecţioner include pe cea de antrenor, fără ca reciproca să fie valabilă. Cu alte cuvinte, selecţionerul trebuie să aibă privirile răspândite în toate colţurile din lume în care mişună fotbalişti români, trebuie să-i urmărească, să vadă o mulţime de meciuri. Nu trebuie să facă prea multă pregătire fizică şi tehnică la convocări, în schimb trebuie să fie şi antrenor în toată puterea cuvântului, să aibă o concepţie proprie de joc şi să-şi aleagă jucătorii în funcţie de aprehensiunea lor la ideile sale. Ca şi în cazul unei echipe de club, o naţională se construieşte pe un schelet, iar grefele apar doar în cazurile când unele piese scârţâie din varii motive. Alf Ramsey, de exemplu, a cucerit (până în prezent) singurul mare trofeu al Angliei renunţând cu bună ştiinţă la cel mai iubit fotbalist de atunci al insulei, Jimmy Greaves. Sir Alf a revoluţionat stilul de joc prăfuit al naţionalei Albion şi Jimmy nu se potrivea şi pace la noua concepţie. Marele selecţioner italian Feruccio Valcareggi l-a sacrificat de multe ori pe “copilul de aur” Gianni Rivera pentru mai sobrul Sandro Mazzola, iar la noi, Ion Oblemenco a fost de patru ori cel mai productiv atacant al campionatului, dar era incapabil să funcţioneze în alt angrenaj decât al Craiovei (Angelo Niculescu a insistat, dar s-a lămurit repede). Şi exemple mai sunt destule. La “constanţa” pe care o arată fotbaliştii noştri fruntaşi, echipa naţională ar trebui să arate un fel de “puzzle” gen “echipa etapei”, schimbător de la un meci la altul dacă s-ar aplica principiul des invocat de suporteri. Pe de altă parte, la echipa de club îţi permiţi să ţii un jucător pe care să-l introduci în teren numai ca să-şi facă numărul, dacă ai o bancă pe măsură. La naţională, ocaziile sunt rare şi trebuie ca jucătorii să dea totul la fiecare meci, pe plan ofensiv sau defensiv. Se poate contracara cu ideea că  Messi a dormit pe teren la aproape întreaga campanie de calificare a Argentinei la Cupa Mondială, însă meciul decisiv l-a câştigat de unul singur. Este foarte adevărat, dar de la Costi Budescu până la Leo Messi şi retur e cale lungă.

Ce să ne aşteptăm de la Cosmin Contra şi la viitorul naţionalei? În primul rând, trebuie să recunoaştem că s-a pornit cu stângul, din punct de vedere administrativ. I s-a stabilit, în cel mai pur stil autohton, lui Contra obiectiv punctual şi pompieristic, calificarea la prima competiţie majoră ceea ce poate încetini proiectul de redresare a naţionalei. Apoi, trebuie văzut ce vor face succesorii la conducerea FRF, că vor fi Burleanu&Co, că vor fi alţii cu problemele de infrastructură. În ceea ce îl priveşte pe Contra, era de aşteptat să păstreze sistemul tradiţional al naţionalei (4-2-3-1) care pare înscris în codul genetic. Dacă va dori să-l schimbe (după pohta multor inimi) are destul timp şi foarte multe date libere în calendar. Până atunci, FRF va trebui să-i găsească selecţionerului cât mai mulţi adversari pentru meciuri de pregătire, pentru a putea experimenta formulele de joc. Ca şi în toate cazurile de până acum, selecţionerul echipei naţionale trebuie susţinut din toată inima. Iar întrebările gen “De ce X, care a făcut demonstraţie de fotbal cu Chiajna” trebuie să fie puse în surdină.