Ecuaţia Simona Halep

În programul pe care l-a elaborat pentru conducerea Federaţiei Române de Fotbal, fără a bănui măcar ce-l va aştepta pe 4 martie, fostul mare internaţional Gică Popescu a punctat un element interesant vizavi de fotbalul juvenil. Aproximativ, cel numit "Baciul" a spus că până la o anumită vârstă, la copii nu trebuie să existe medalii şi clasamente, micii fotbalişti trebuie să joace de plăcere, să descopere bucuria jocului, înainte de a face cunoştinţă cu meandrele adeseori infestate ale luptei pentru supremaţie sportivă. Popescu a avut partea sa de dreptate, fiindcă în fotbal tinerilor li se injectează spiritul competiţional de la vârste fragede. De aici, copilul cu har în picioare învaţă că pe lume este şi nedreptate, şi arbitraje cu temă şi – hai s-o spunem şi pe asta – şi blaturi. Dacă mai adăugăm şi selecţiile făcute pe sistemul PCR (Pile-Relaţii-Cunoştinţe) sau pe euro, rezultă că un tânăr ajunge de mic copil o rotiţă a unui angrenaj gripat de mirajul concurenţei şi al banilor. Gică a avut şi partea lui de nedreptate, fiindcă acest blasfemiat spirit al competiţiei este esenţa şi motorul fenomenului sportiv. Dacă la 20 de ani, tânărul este inoculat doar de plăcerea de a juca, va ajunge să pună această plăcere mai presus de orice, inclusiv de interesele echipei sale, de club şi naţională. Două idei fundamentale, generoase în fond, dar fixate într-un antagonism care îşi caută mereu punctele de inflexiune. Nu vă grăbiţi, acest comentariu nu este destinat fotbalului!

"Enjoy my tennis" – este expresia care a făcut ocolul pământului, ca şi numele şi rezultatele Simonei Halep. În cuvintele noastre, asta ar însemna că Simona joacă pentru a se bucura de tenis – y compris – făcând abstracţie de rezultate. Şi totuşi, al naibii de mult se bucură Simona noastră de tenis, din moment ce a adunat şapte trofee WTA şi a ajuns a cincea jucătoare a Mapamondului! Se pare că Simona Halep a găsit punctul de inflexiune între bucuria jocului şi competiţie, sau, mai degrabă tocmai acesta este secretul succesului ei. Simona Halep joacă tenis de plăcere, dar conturile ei cresc ca Făt Frumos într-un an cât ale altora în trei. Acum, Simona continuă să se bucure de tenis, dar nu uită să spună că îşi doreşte cel mai mult şi mai mult, să câştige un Grand Slam, pentru a o egala pe sfătuitoarea sa din umbră, Virginia Ruzici. Gică Popescu spunea că la începutul carierei unui jucător trebuie să primeze plăcerea jocului şi apoi trofeele. La Simona, termenii contradicţiei par inversaţi. Ea a început tenisul cu gândul la trofee şi n-a realizat mai nimic. De-abia când a început să joace de plăcere, se adună trofeele, punctele în clasament şi dolarii în bănci.

Un exemplu ca un termen de comparaţie: Victor Hănescu. Cel mai bun tenisman român a început ca o mare speranţă, a ajuns la nişte limite, au fost momente când a jucat pentru bani şi puncte, anii au trecut, dar el încă mai joacă tenis. Pentru ce mai joacă, din moment ce atunci când are un Federer sau Djokovic în faţă, este învins dinainte, în primul rând din punct de vedere mental? Pentru bani, bani albi pentru zile negre? Nici pomeneală, are destui! Exact, pentru plăcerea de a juca! Dacă mai intră nişte rezultate, cu atât mai bine, dacă nu… se bucură de tenis. Victor pare a fi exemplificarea ideală a contradicţiei. A jucat pentru rezultate, cât a fost în stare, acum joacă de plăcere.

Însă Simona Halep este o fată inteligentă care a reuşit performanţa de a împăca contrariile: joacă de plăcere şi adună rezultate. Când nu-i merge jocul, se comportă ca un olimpic la matematică pus în faţa unei probleme greu de rezolvat. Caută soluţii, de cele mai multe ori le găseşte şi acesta este secretul uimitoarelor răsturnări de situaţii pe care le-a realizat. Se întâmplă să nu-i reuşească şi atunci, punct şi de la capăt. "Enjoy my tennis! Again and again!"

Ceea ce a dovedit Simona Halep este că bucuria jocului şi lupta pentru rezultate nu sunt de neîmpăcat. Ele sunt faţetele contrarii care compun mentalitatea de învingător pe care orice sportiv de clasă trebuie s-o posede. Şi dacă am avea mai mulţi performeri de profilul Simonei, altele ar fi rezultatele sportului românesc, chiar şi în condiţiile vitrege de astăzi, scuza perfectă pentru anumiţi manageri incompetenţi.