Efectul Trump pe invers: curentele eurosceptice sunt în regres

Nigel Farage, unul dintre cei mai entuziaşti suporteri ai Brexit-ului, a fost primul politician britanic care s-a întâlnit cu preşedintele ales după victoria acestuia în alegeri. Farage, unul dintre invitaţii frecvenţi ai canalului de televiziune RT, principalul vector de propagandă al Moscovei pe plan internaţional, i-a asigurat cu acest prilej pe Donald Trump şi pe cel mai influent consilier al acestuia, Steve Bannon, că dezmembrarea Uniunii Europene e doar o chestiune de timp. Opinie împărtăşită şi de alţi brexit-eri proeminenţi din cabinetul de la Londra, precum Liam Fox, secretarul responsabil cu comerţul internaţional, care crede şi el că Uniunea "va face implozie" după ieşirea Marii Britanii. În aceste condiţii nu e de mirare că în interiorul noii administraţii atunci când venea vorba despre UE, principala preocupare era aceea de a estima care va fi următoarea ţară care o va părăsi. De altfel, pentru Bannon dezmembrarea comunităţii europene era în deplin contrast cu poziţia Washingtonului din întreaga perioadă post-belică, chiar ceva dezirabil din perspectiva intereselor americane. Pentru Ted Malloch, Uniunea Europeană, pe lângă care ar urma să reprezinte Statele Unite în calitate de ambasador, nu este nimic altceva decât un nou tip de Uniune Sovietică. Într-un interviu acordat BBC One la începutul lunii februarie Malloch declara candid că "a ocupat în trecut o poziţie diplomatică din care a ajutat la dezagregarea Uniunii Sovietice". "Aşa că acum e poate timpul să ne ocupăm puţin şi de altă uniune."

În aceste condiţii Casa Albă spera ca Brexit-ul şi alegerea lui Donald Trump să reprezinte evenimente de mare impact care să favorizeze acest gen de evoluţii. Puncte de ruptură importante în acest proces urmând a fi alegerile din Olanda, Franţa şi Germania. Pe 20 noiembrie 2016 Wall Street Journalconsidera că "noua bombă cu ceas din UE ticăie în Olanda". Şi cotidianul britanic Daily Mail, pro-Brexit şi eurosceptic, credea, cu puţin timp înaintea alegerilor de săptămâna trecută din Olanda, că Geert Wilders, liderul PVV, partid de extrema dreaptă, va fi "următorul care va bate un cui în sicriul Europei". Previziunile nu s-au adeverit. Partidul lui Geert Wilders, supranumit şi Donald Trump al Olandei, care spera să obţină un sfert din voturi şi să câştige cele mai multe mandate în Parlament, a obţinut în final doar 13% din sufragii, în condiţiile unei participări record de 82 de procente, fiind devansat în mod clar de partidul premierului în funcţie, Mark Rutte, care a câştigat cu 13 mandate mai mult decât PVV. E adevărat, şansele lui Wilders de a deveni prim ministru erau oricum cvasi-zero din moment ce toate celelalte formaţiuni refuzaseră din start orice alianţă electorală cu el, dar o victorie a sa ar fi avut un mare impact simbolic.

Imediat după aflarea rezultatelor Mark Rutte a declarat că "înfrângerea lui Wilders înseamnă că, după Brexit şi Trump, alegătorii din ţara sa au respins acest tip greşit de populism". Ultima observaţie e o veste proastă pentru Steve Bannon. Dacă succesul lui Donald Trump la ultimele alegeri prezidenţiale din Statele Unite părea să fie la un moment dat un catalizator, un adevărat vânt în pupă, pentru formaţiunile de extremă dreapta din Europa, precum PVV, Frontul Naţional din Franţa sau AfD în Germania, între timp lucrurile s-au schimbat radical. Simpatia faţă de Trump a devenit toxică nu doar pentru alegătorii nehotărâţi, ci chiar şi pentru o parte dintre simpatizanţii acestor partide. Controversele în lanţ de la Washington, declaraţiile şi tweet-urile agresive, chiar iresponsabile, ale lui Trump, percepţia unui adevărat haos instaurat la Casa Albă, au fost toate ca un duş rece pentru toţi cei care fără a avea neapărat simpatii speciale pentru aceste formaţiuni politice doreau să utilizeze votul în favoarea lor ca un semnal de protest împotriva unui establishment pe care îl considerau arogant, rupt de lumea reală.

Când au văzut însă, la Washington, cum arată pe viu costurile unei astfel de decizii europenii au început să-şi schimbe părerea. Şi nu doar în Olanda. În Germania, de pildă, AfD s-a plafonat la 10 procente. Iar cel care a câştigat masiv teren acolo în ultima perioadă, Martin Schulz, liderul social-democraţilor germani, pare să fi beneficiat între altele de poziţia mult mai dură adoptată faţă de Trump în raport cu Angela Merkel. O cercetare întreprinsă în decembrie 2016 de ECFR, European Council for Foreign Affairs, constata că doar 2/3 dintre europeni considerau importantă alianţa cu America. Procentul fiind chiar mai scăzut în principalele trei puteri europene. Doar 16 procente dintre francezi şi germani şi 27 procente dintre britanici consideră "foarte valoroasă" relaţia transatlantică (în raport cu 34% în Spania şi 31% în Polonia). Procentul este mai ales surprinzător pentru Marea Britanie, privită la Washington drept un "aliat special". De altfel britanicii şi germanii sunt cei mai critici atunci când se pronunţă asupra politicilor adoptate de Donald Trump considerând, în 11 cazuri din 13, că acestea sunt greşite.

E tot mai evident că în legătură cu Europa Donald Trump şi Steve Bannon confundă dorinţele cu realitatea. "Factorul Trump" are deja un efect exact invers celui scontat de ei. O victorie foarte probabilă a lui Emmanuel Macron în Franţa, unde sondajele indică faptul că chiar dacă Marine Le Pen reuşeşte să câştige primul tur ea pierde la mare distanţă în finală (18-20 puncte) în faţa acestuia, va întări demersul franco-german de consolidare şi integrare a UE. Ceea ce nu este neapărat o veste bună şi pentru frontul estic, inclusiv pentru România, care riscă să fie marginalizat de o abordare care va merge pe linia unei Europe cu mai multe viteze. Din contra, un nou referendum în Scoţia şi tendinţele în creştere din Irlanda de Nord în favoarea unui demers de unificare cu Irlanda, par să afecteze mai degrabă integritatea Marii Britanii.

Exponenţii curentului eurosceptic subliniază că, deşi, de pildă în Olanda, am asistat la un recul al lui Wilders, o parte din ideile avansate de el, mai ales cele cu privire la emigraţie, rămân populare. În principiu ei au dreptate. O probabilă influenţă favorabilă pentru Mark Rutte a avut-o polemica aprinsă dintre Turcia şi Olanda, care a culminat cu acuze de nazism formulate de Erdogan. Însă absorbţia acestor idei de către partidele tradiţionale, mai ales cele de centru dreapta, va tempera presiunile pe latura cealaltă, aceea a demersului de dezmembrare a Uniunii.

În aceste condiţii obstinaţia Casei Albe de a merge pe această linie atunci când vine vorba de unitatea Europei este o dovadă de miopie politică din considerente primordial ideologice. Este evident că Donald Trump care, din perspectiva relativ simplistă a unui mogul imobiliar, vede totul, inclusiv relaţiile internaţionale, într-o manieră pur tranzacţională, ar prefera o Europă dezmembrată. E simptomatic faptul că în cursul conferinţei comune cu Angela Merkel, în care nu a pomenit nici măcar o dată UE, el a făcut referire la un acord comercial cu Germania. O propunere cu totul lipsită de acoperire din moment ce, după cum a subliniat şi cancelarul german, orice astfel de acord nu poate avea loc decât între America şi Uniunea Europeană. Întrebarea este dacă administraţia de la Washington va merge în continuare pe aceeaşi linie sau va face, cu realism, ajustările necesare. Dacă va avea câştig de cauză abordarea strict ideologică promovată de Bannon vom asista în mod inevitabil la o deteriorare şi mai accentuată a relaţiilor transatlantice cu efecte negative şi în plan economic (un posibil război comercial!) şi în cel al securităţii. Singurul câştigător incontestabil fiind Vladimir Putin.